Asociația Foc și Pară/Indecis este prezentă în spațiul cultural, derulează proiecte și programe culturale relevante, a crescut organic, iar în ultimii doi ani, programele concepute de echipă au o dimensiune educațională asumată. Echipa Indecis este formată din Mimi Ciora, Sergiu Sas, Florin Fâra, Gavril Pop, Alina Doroş, Andreea Ştețco.

În interviul pe care ni l-a acordat, Mimi Ciora a precizat că interesul pentru integrarea educației în programele lor „a pornit din dorința de a duce educația dincolo de pereți, mai aproape de realitatea din jur. În mod firesc, aproape fiecare proiect pe care îl facem include o componentă de educație non-formală, mai ales pentru tineri. Nu prea ne putem imagina un proiect <<complet>> fără acest segment”.  Dacă lipsește ceva din spațiul cultural, consideră Mimi Ciora, în comparație cu Timișoara de acum 15 ani, ar fi „vocea studenților. Majoritatea par să se fi acomodat cu un prezent care le este livrat, în loc să-l provoace. Lipsește gândirea critică, exprimarea spontană, chiar și formele vizuale care spuneau ceva – de la taguri și paste-up-uri la graffiti-uri cu mesaj.”

În contextul cultural al Timișoarei sunteți una dintre organizațiile cele mai active - Indecis, un spatiu independent de tip artist run. O serie de proiecte și evenimente în portofoliu, cinci ani de existență în spate. Ați început cu expoziții, pentru ca ulterior să adăugați și proiecte hibride. Ultimii doi ani au fost foarte intenși. Timișoara Capitală Culturală Europeană în 2023, apoi anul trecut, 2024, privind retrospectiv, ați ridicat standardul proiectelor –  consistente și foarte legate unele de altele, converg organic unele din altele. Care este strategia culturală a Indecis?

Dacă ne întreba cineva acum 2-3 ani care este strategia culturală a spațiului Indecis, probabil răspundeam: „Care strategie?” Ce vremuri… mi-e chiar dor de ele. Și totuși, chiar și atunci, exista o direcție: ne doream să organizăm evenimente făcute cu sens, să construim un program constant și divers, care să includă, în primul rând, lucrurile mici care ne aduc bucurii – cum ar fi arta, science fiction-ul, benzile desenate, fanzinele, mâncarea (vegetariană/vegană) și prietenii noștri, mulți dintre ei activi în zona culturală.

Glumim uneori că am devenit un centru cultural, oricare ar fi definiția unui astfel de loc. Cert e că, după toată experiența acumulată, ne e mai ușor acum să conturăm un cadru de lucru colectiv și coerent. Credem în multiplele moduri de a fi împreună dar, atâta timp cât păstrăm deschiderea și grija față de cei din jur, putem construi activități relevante și necesare. Indecis funcționează cu resursele pe care le are în proximitate, este un spațiu hands-on, deseori cere ajutor și rămâne atent la nevoile comunității – umane și non-umane. Poate asta este, de fapt, strategia noastră.

În aprilie, ați fost prezenți la Conferința Industriilor Creative, organizată cu ocazia celor 35 de ani ai Facultății de Arte și Design din Timișoara, la care ați precizat că Indecis „nu e un spațiu, ci și un context care ne dă timp să testăm, să greșim și să revenim”. Cu backgroundul pe care deja l-ați construit, cu o Timișoara care a învățat cultural enorm de multe în ultimii ani, la ce anume mai are comunitatea de „lucrat”/ învățat?

Sunt multe lucruri care pot fi îmbunătățite – de la colaborări care să fie cu adevărat active, până la răbdarea cu procesele de lucru, cu oamenii și cu diferențele dintre noi. De multe ori reușim să construim proiecte în jurul unor contexte punctuale, cu mult efort și dedicare, dar dincolo de asta, ce putem oferi pe termen lung?

E nevoie de susținere constantă – și nu doar din partea instituțiilor. Comunitatea culturală a crescut vizibil, însă este nevoie în continuare de solidaritate practică: să ne susținem nu doar prin like-uri, ci și prin prezență fizică, prin schimb de resurse și de practici.

Și poate cel mai important, ar fi bine să învățăm că nu tot ce e valoros trebuie să fie performant. Nu totul trebuie să fie vizibil, eficient sau justificabil în cifre. Într-un spațiu independent, lucrurile valoroase pot însemna discuțiile de după o expoziție, ajutorul oferit spontan unui alt colectiv, timpul petrecut la curățenie sau când pui masa pentru un eveniment fără public. E în regulă să lucrăm și cu forme lente, incerte, dar oneste, și să construim relații fără presiune, prin prezență constantă chiar și atunci când nu se „întâmplă” nimic oficial. Sunt gesturi mici, dar care dau sens unei structuri vii. A fi acolo, cu atenție și răbdare, contează uneori mai mult decât orice activitate bifată.

Timișoara are potențial, dar adevărata provocare abia acum începe: cum continuăm să facem lucruri împreună, după ce s-a risipit entuziasmul momentului?

În documentarea pentru acest interviu am citit un articol în Revista 22 mi-a atras atenția notația despre faptul că Indecis este „un urmaș al altor spații de tip artist run, precum Alkmy Lab, care a funcționat 4 ani ca home gallery în apartamentul lui Sergiu, unde la un moment dat am expus și eu, într-o perioadă în care cultura din Timișoara era mai underground, mai sălbatică, mai liberă”. Dacă ar fi însă să ne raportăm la aceea perioadă, am putea spune că poate, da, era mai liberă, însă „a face cultură” implică și resurse, nu doar creative care țin personalitatea unuia sau altuia. Timișoara cea din urmă cu ceva ani era mult mai „dezlânată”, „neunitară”. Greșesc?

Pentru context, vorbim de o perioadă de acum aproximativ 15 ani care, deși nu pare foarte îndepărtată, e mai apropiată de o altă Capitală Culturală care a trecut prin România, decât de prezentul Timișoarei.

Revenind însă la orașul nostru, nu aș spune că acea Timișoara era „dezlânată” sau „neunitară” – cel puțin nu din perspectiva spațiilor mici inițiate de artiști. Dacă ne referim la scena culturală în ansamblu, da, poate că exista mai puțină coerență sau dialog între sectoare. Dar între inițiativele independente exista mereu o formă de solidaritate poate informală, dar reală și susținută. Ne recunoșteam unii pe alții și ne sprijineam, chiar dacă totul funcționa în condiții precare.

Eu privesc înapoi cu drag la acea perioadă, în care multe lucruri se întâmplau din impulsul direct al celor implicați, ce simt că lipsește astăzi.

Dacă luăm ca exemplu sectorul studențesc, ceea ce lipsește astăzi, în comparație cu atunci, este chiar vocea studenților. Majoritatea par să se fi acomodat cu un prezent care le este livrat, în loc să-l provoace. Lipsește gândirea critică, exprimarea spontană, chiar și formele vizuale care spuneau ceva – de la taguri și paste-up-uri la graffiti-uri cu mesaj. Acum, arta pare mai „cuminte”, mai filtrată de instituții. Există o tendință tot mai vizibilă de a aspira direct la bienale și galerii, în locul experimentului spontan, viu.

Pe de altă parte, chiar dacă atunci nu existau finanțări publice, asta nu înseamnă că nu ne bazam pe resurse – doar că erau de altă natură. Cineva își punea la dispoziție apartamentul (pentru care el plătea chirie), ne oferea timp, muncă, energie. E important să nu uităm munca invizibilă din spatele acestor inițiative (actual și în prezent). Resursele nu sunt doar financiare sau instituționale – sunt și emoționale, relaționale, logistice.

Chiar dacă lucrurile s-au schimbat, scena off din Timișoara are în continuare o energie valoroasă și un potențial uriaș. Ce diferă acum este contextul, putem avea mai multe resurse, mai multă vizibilitate, dar uneori mai puțină asumare directă. Tocmai de aceea, pentru noi rămâne esențial să construim nu doar proiecte frumos ambalate, ci și conexiuni reale care reușesc să aducă în prim-plan forme culturale vii conectate la realitatea de azi.

POD – Program de Observare și Descoperire, un nou proiect implementat de Asociația Foc și Pară, spațiul Indecis artist run, în parteneriat cu Școala Gimnazială Rudolf Walther și Școlile Gimnaziale nr. 1 și nr. 4 din Timișoara - descrierea pe care o faceți acestui program este că se naște din necesitatea de a redefini spațiul fizic și este conceput ca o extensie mobilă a spațiului dedicat educației, promovând acesta ca pe o activitate flexibilă atât în interior, cât și în exterior. Unul dintre obiectivele voastre fiind acela de a implica direct elevii în procese creative și în modelarea spațiilor destinate educației. Ceea ce ați derulat constant și consistent în ultimii doi ani în spațiul de la Bastion sunt și aceste programe educative. Dacă ar fi să trageți linia, ce ați reușit? Cum ați reușit?

Din nevoie am reușit să ne reinventăm. Nu a fost un plan bine pus la punct de la început, ci mai degrabă o reacție firească la context. În toți acești ani am învățat că atunci când spațiul nu e suficient, nu e potrivit sau, pur și simplu, nu mai e, îl poți regândi, adapta sau chiar extinde – și nu doar fizic, ci și conceptual.

Programele educaționale pe care le-am dezvoltat, inclusiv POD, au pornit din dorința de a duce educația dincolo de pereți, mai aproape de realitatea din jur. În mod firesc, aproape fiecare proiect pe care îl facem include o componentă de educație non-formală, mai ales pentru tineri. Nu prea ne putem imagina un proiect „complet” fără acest segment. Lucrăm constant cu copii și adolescenți – îi implicăm în procese creative, îi ascultăm, îi încurajăm să-și imagineze cum poate arăta un „spațiu” în care chiar contează ce simt și ce gândesc. Am reușit să construim relații de încredere, să creăm contexte în care educația nu înseamnă testare, ci curiozitate și dialog. Și am făcut toate astea în ritmul nostru, cu resurse limitate, dar cu implicare sinceră. Ce am învățat? Că atunci când incluzi copiii în proces, spațiul devine viu. Și că educația, la fel ca și cultura, are nevoie de flexibilitate și empatie.

Ce nu ați reușit?

E greu de spus ce nu am reușit, pentru că nu am pornit de la un plan rigid, cu obiective prestabilite și termene-limită clare. Multe dintre lucruri s-au construit în timp, intuitiv, prin încercare. Poate că uneori nu am reușit să comunicăm suficient de bine ce facem sau să aducem în spațiu un public mai divers. Poate că unele idei au rămas în sertar din lipsă de timp sau de resurse. Dar tocmai pentru că nu am pus presiune pe rezultate imediate, ne-am permis să învățăm din fiecare etapă și să ne ajustăm pe parcurs. Așa că mai degrabă decât să vorbim despre ce nu a ieșit, ne uităm la ce putem continua, transforma sau reactiva.

Ce planuri are INDECIS?

În loc să trasăm strategii, preferăm să rămânem flexibili și atenți la ce e viu în jurul nostru. Ne dorim să întărim legăturile cu alte spații independente și să construim împreună contexte în care colaborarea, schimbul de idei și sprijinul reciproc să fie esențiale, nu doar conjuncturale.

Ne interesează proiectele care cresc organic din relații reale, nu din presiunea calendarului sau a tendințelor. Vrem să continuăm să susținem practici artistice care nu se încadrează ușor în tipare – lucrări care pun întrebări, care se mișcă între medii și care vin dintr-o nevoie autentică de expresie.

Totodată, vom continua să cultivăm formate de întâlnire cu publicul precum expoziții, discuții, ateliere sau simple mese împărțite, care permit formarea unor relații firești și durabile. Spațiul Indecis va rămâne un loc de testare, unde nu doar arta, ci și procesele din jurul ei contează.

Pe scurt, planul e să fim prezenți, implicați și disponibili, dar în ritmul nostru.