Frustarea asta se știe, se cunoaște și probabil că ea există în orașele fără cinematografe. Legați de pasiunea pentru film, un grup de oameni din Timișoara a crezut în acest vis nebunesc – un festival de film într-un oraș fără cinematografe. Chiar e nebunesc, dar filmul naște astfel de obsesii. Așa devin visele realitate, crezând în ele, obligându-le să coboare în realitate. Festivalul de Film Ceau, Cinema! este organizat de Asociația Pelicula Culturală și fondat împruenă cu Asociația Marele Ecran. Primele ediții ale festivalul au ceva romantic în ele dacă ne aducem aminte, dar această încâpâțânare probabil a forțat limitele și pașii mărunți care păreau imposibil să ducă undeva, iată, a dus la XII-a ediție a unui festival într-un oraș care are trei cinematografe de artă și bonus: o terasă pe acoperișul superbului Cinema Studio, clădirea care păstrează arhitectura retro a anilor 30. Despre povestea Festivalului care a început într-un oraș fără cinematografe, am stat de vorbă cu criticul de film Ionuț Mareș, directorul artistic al festivalului.

Ionuț Mareș, îți propun o mișcare de ”aparat” înapoi în timp. Timișoara cu proiecții de cinematecă în mica sală de la Casa Artelor, curtea cu castanul de poveste – câți încăpeam acolo?, cu proiecții la Biblioteca Universității, sau în Sala 2, îmi aduc aminte de filmul Leviatanul, în regia lui Andrey Zvyagintsev. Am putea face o hartă sentimentală a locurilor de-a dreptul „subversive” în raport cu situația de astăzi a Timișoarei care are trei cinematografe reabilitate: Cinema Victoria, Cinema Timiș și Cinema Studio. Și pentru că vorbim despre Timișoara în contextul Festivalului de Film Ceau Cinema, și pentru că am făcut recurs la amintiri, îmi aduc aminte de o ediție, cred în 2015, nu sunt singură dacă nu era o simplă proiecție, dar a și fost și ultima la Cinema Timiș, și anume mirosul de mucegai și lipsa de aer din vechea sală. Pe unde nu se proiectau filme în oraș?! Cum a fost drumul de la un festival organizat aproape subversiv, la ceea ce a devenit „Ceau, Cinema”, ajuns la ediția a 12-a? Sunt totuși 12 ani de festival, ceea ce nu e puțin, dar nici îndeajuns, dovadă că povestea merge mai departe. Am făcut un intro mai lung, un set up necesar.

Eu am intrat în joc de la episodul doi, după ediţia pilot a festivalului. Dar reveneam la Timişoara cu amintirea, încă foarte proaspătă atunci, a cinecluburilor de la Librăria Joc Secund şi de la Casa Studenţilor din timpul studenţiei mele. Personal, am suferit mult în toţi anii de festival în care nu am avut cinematografe  - am făcut proiecţii în tot felul de locuri, iar condiţiile tehnice nu erau deloc grozave, ceea ce mi-a produs de multe ori anxietate, iar spectatorilor, disconfort (noroc că publicul a fost întotdeauna înţelegător). Evident, le suntem recunoscători tuturor acelor instituţii şi oameni care ne-au primit în spaţiile lor şi am putut organiza festivalul, în aşteptarea împlinirii visului de a avea cinematografe şi o minimă finanţare. Nu ne vină nici nouă să credem că au trecut 12 ani şi că acum oraşul e invidiat de restul ţării pentru cinematografele sale şi pentru sistemul său de finanţare. Suntem bucuroşi că am putut contribui şi noi puţin la această transformare. Din multe puncte de vedere, festivalul a intrat de câţiva ani într-o nouă etapă (există stabilitate şi previzibilitate). Am mai crescut, ne-am mai profesionalizat, au venit alături de noi oameni tineri şi foarte faini. Acum, încercăm să păstrăm aceeaşi energie şi acelaşi entuziasm, chiar dacă şi o parte din echipa de început s-a schimbat. Important e însă ca spiritul şi atmosfera speciale ale festivalului să meargă mai departe, iar comunitatea să ne fie alături, să nu pierdem această legătură fără de care nimic nu ar mai avea sens.

Cum s-a legat nevoia asta de a organiza toate inițiativele/toate energiile de gen din oraș într-un festival? Ceva de genul, cineva a spus: Evrika, facem un festival?

Cam aşa a fost, iar acel cineva erau Asociaţia Marele Ecran (Lucian Mircu, Richard Marius Ilie, Anca Mircu) şi Asociaţia Pelicula Culturală (Betty Varga, Nicoleta Ciocov). Ei şi-au unit forţele şi experienţa acumulată până atunci şi au spus că oraşul are nevoie de un festival de film, în ciuda lipsei cinematografelor sau, mai degrabă, tocmai din această cauză. Fiecare asociaţie venea cu publicul său, astfel că s-a creat şi o comunitate (marele câştig), care a susţinut festivalul de la început şi care a tot crescut (în ultimii ani, ni s-au alăturat în echipă sau în nucleul dur de spectatori tineri care erau nişte copii când a început Ceau, Cinema!)

În cadrul festivalului puneți mare accent și pe latura formatoare – întâlniri cu regizori, ateliere. Care ar fi ”radiografia” celor 12 ani în zona formatoare? 

Am făcut tot posibilul ca, de la o ediţie la alta, să dezvoltăm şi latura asta formatoare, educativă. De aceea, pe lângă tradiţionalele sesiuni de Q&A de după proiecţii, propunem discuţii mai ample, deseori specializate, cu cineaştii invitaţi, plus mese rotunde pe teme care ţin de industria cinematografică (în special în ceea ce priveşte educaţia) şi diferite ateliere (acestea din urmă, dedicate în principal copiilor şi tinerilor). Cinematografia e o artă fascinantă, iar astfel de întâlniri ne ajută pe toţi să o înţelegem mai bine. Alături de filme, aceste programe fac parte din bucuria celebrării cinematografiei - în fond, şi asta înseamnă un festival.

Ediția de anul acesta are, spre exemplu, un atelier de montaj coordonat de Cătălin Cristuțiu. A montat „Aferim” a lui Radu Jude – Ursul de Argint la Berlinale 2015, sau „Eu când vreau să fluier, fluier”, regia lui Florin Șerban, Ursul de Argint la Berlinale în 2010. Montajul pentru un film este esențial, nu e doar tehnică, e o artă, e o artă?, cât de important este un astfel de atelier?

Este primul atelier pe care îl dedicăm montajului. Trebuia să ajungem şi la acest aspect esenţial al realizării unui film. Ne bucurăm că îl avem coordonator pe Cătălin Cristuţiu, unui dintre cei mai importanţi editori români ai ultimilor ani. Din numărul de înscrieri, am văzut un interes foarte mare pentru acest atelier, şi asta datorită în special numelui său - ca tânăr, nu ai şansa prea des să înveţi despre montaj de la un profesionist cu atât de multă experienţă. Sperăm că un număr cât mai mare dintre cei zece tineri selectaţi vor ajunge să facă pe mai departe montaj - există potenţial.  

Latura formatoare a festivalului este importantă, formatul festivalurilor de gen au aceste ateliere în structura lor. La Timișoara, Facultatea de Arte are o secție de Foto-Video destul de schematică în organizare, iar aceste ateliere pot fi pentru studenți, și nu doar pentru ei, esențiale, pot fi marele declic. Sunt așa? În cei 12 ani sigur ai o radiografie a efectelor. 

De-a lungul timpului, am organizat ateliere pe actorie, regie, producţie, montaj, critică de film, toate dedicate în special tinerilor. Mulţi dintre cei care au participat la aceste workshop-uri sunt pe cale să devină sau au devenit la rândul lor cineaşti sau alt fel de artişti. În fiecare an, sperăm să putem contribui şi noi, cât de puţin, la acest mare delic de care vorbeşti.

E nevoie să cultivăm gustul pentru cinematografia de patrimoniu

În fiecare ediție, în warm-up-uri, sunt retrospective ale unor regizori uriași pentru cinematografia universală. Cât de importante sunt ele? Cultura vizuală/cinematografică este de fapt o formă de înțelegere a lumii, a fiecăruia în raport cu lumea? Dacă privim povestea asta din această perspectivă, atunci latura formativă este cu atât mai importantă. 

Odată cu redeschiderea cinematografelor, în varianta lor modernizată, ne-am pus întrebări legate de “misiunea” noastră în noul context. Iar una dintre concluzii a fost că e nevoie să cultivăm gustul pentru cinematografia de patrimoniu, pe cât posibil prin filme clasice (celebre sau mai puţin cunoscute) pe care să le proiectăm în versiuni restaurate (e un aspect la care ţinem mult, pentru că aşa sunt cel mai bine puse în valoare aceste opere şi în acest fel ai şanse mai mari să scoţi publicul din casă - încercăm să recuperăm ceva din aura specială, tot mai erodată de-a lungul timpului, a vizionării colective a unui film într-o sală de cinema). Istoria filmului e fascinantă şi nu poate fi niciodată epuizată. De altfel, nu există filme vechi şi filme noi, ci filme bune şi filme proaste. Prin aceste retrospective nu facem decât să recuperăm o mică parte din acest un secol şi ceva de când cinematografia ne formează felul de a vedea şi înţelege lumea.  

Să nu uităm de secțiunea Filme bănățene. Cum s-a dezvoltat și de ce e necesară?

Am încercat ca la fiecare ediţie să avem câteva filme bănăţene. Uneori recolta a fost foarte bogată (ca anul trecut, când am arătat în premieră un lungmetraj de ficţiune, două documentare de lungmetraj şi mai multe scurtmetraje), alteori a fost mai săracă. Însă e esenţial să susţinem mica producţie de film locală şi regională, fie doar şi prin oferirea unei vitrine de expunere, aşa cum este un festival (noi nu avem partea de industry, ca marile festivaluri).  De când am început noi şi până acum, apar tot mai multe producţii bănăţene. Evident, nu avem niciun merit în asta, e doar o constatare. Însă e important să avem antenele deschise spre cât mai mult din tot ce se produce şi să încercăm, în limitele capacităţilor noastre, să sprijinim - de exemplu, mă bucur că în acest an putem arăta mai multe exerciţii interesante ale studenţilor de la secţia Foto-Video a Facultăţii de Arte şi Design de la UVT. Mi-ar plăcea să cultivăm pe mai departe această apropiere.

Imaginează-ți că ești în mica săliță de la Casa Artelor. Scaunele s-au ocupat, toate, rămân cinefili în curte, nu mai pot intra – au fost situații, nu e chiar o situație ipotetică, însă în acest back in time, imaginația ta - și sigur e bogată, doar ești critic de film, ei, ți-ai fi imaginat că pe acoperișul de la Cinema Studio perfect amenjată vei putea să vezi filme proiectate în întunericul nopții?

De la sala mică, neîncăpătoare şi cu scaune incomode şi de la curtea cu celebrul castan, ambele de la Casa Artelor, spaţiul unde a început Ceau, Cinema! şi care va rămâne mereu un loc drag în memoria noastră, şi până la o sală de proiecţie ultramodernă şi un acoperiş splendid, aşa cum oferă Cinema Studio, e un pas mare, aproape ireal. Dar e un vis împlinit - pentru asta am pledat încă de la conceperea festivalului. Un deceniu şi ceva mai târziu, oraşul se află în această situaţie privilegiată, pentru care e invidiat de restul ţării. Să ne bucurăm cu toţii de moment şi să facem astfel încât aceste spaţii să fie în continuare vii - cinefilia se întreţine în fiecare zi, cu filme de tot felul, de la titluri celebre la titluri dintre cele mai obscure şi fragile. 

Festivalul Ceau Cinema este legătura ta cu Timișoara, e ca un cordon omblical pe care nu îl poți tăia. Dincolo de sentimentalismul acestei legături, ce a construit Festivalul Ceau, Cinema în toți acești ani? E temeinic sau e doar bifare de proiect? Eu zic că nu, din afara se vede o construcție, dar ce crezi tu?

Ne place să credem că în perioada cât nu au existat sălile de cinema arthouse, adică timp de mai mult de un deceniu, am crescut în jurul nostru o comunitate şi am ţinut aprinsă flacăra cinefiliei,. În paralel am încercat să atragem atenţia asupra nevoii de cinematografe şi a unui sistem de finanţare transparent şi profesionist. În ultimii ani, odată cu redeschiderea cinematografelor, s-au ajustat şi mizele noastre: aducem filme noi care altfel nu intră în distribuţie, punem mai mare accent pe filmele de patrimoniu, în versiuni restaurate şi însoţite de discuţii, în special prin lansarea cineclubului nostru, promovăm documentarele şi încercăm să creştem mai mult şi publicul tânăr. Scopul este acum să contribuim, alături de echipa cinematografelor şi de colegii de la alte festivaluri şi iniţiative, la dezvoltarea şi diversificarea publicului şi la rafinarea gustului cinefil. Toate astea sunt necesare pentru întreţinerea unei culturi cinefile vii şi a unui ecosistem cinematografic sănătos.  

Funcționarea un festival de cinema este imposibilă fără voluntari. Cum se întâmplă povestea asta? Ce înseamnă de fapt să organizezi un astfel de festival?

Înseamnă un efort de pregătire care se întinde pe tot anul. Înseamnă să încerci să atragi şi să ţii aproape cât mai mulţi susţinători şi parteneri (de la autorităţi finanţatoare şi sponsori privaţi, la instituţii culturale). Înseamnă o echipă unită şi entuziastă şi, bineînţeles, sprijinul a zeci de voluntari. E nevoie de multă pasiune, uneori bolnăvicioasă, pentru a duce la bun sfârşit, an de an, un eveniment care, în fond, nu durează decât cinci zile. Dar ce intensitate au aceste zile şi câtă adrenalină dau!

TIFF 13-22 iunie, o săptămână de festival, probabil cel mai important festival de gen din România, iar echipa Ceau a fost acolo, matrioșka, festival în festival. Cum a fost TIFF-ul de anul acesta și cum va fi Ceau, Cinema de anul acesta?

TIFF este un colos cu care nimeni din România nu se poate compara (şi nici nu e nevoie). Dacă nu ştii bine ce vrei atunci când mergi la festival, rişti să te pierzi printre atâtea tentaţii (zeci de proiecţii, evenimente, petreceri). Nu ştiu cum va fi Ceau, Cinema! anul acesta, dar mi-aş dori să rămână un eveniment viu, la scară umană, fără morgă, fără covor roşu, dar cu multă voie bună  - o sărbătoare colectivă a filmului, în plină vară, într-un oraş minunat.

De ce e lubenița personajul principal pe afișele festivalului? 

Festivalul a fost gândit să se desfăşoare vara, fix în sezonul lubeniţei, aşa că nu se putea o asociere mai bună. Lubeniţa e zemoasă, gustoasă, răcoritoare. Are două culori principale puternice. E rotundă sau ovală, dar în acelaşi timp poate fi tăiată şi mâncată în multe feluri. Aceste atribute unice ne dau o libertate artistică foarte mare în conceperea imaginii festivalului de la o ediţie la alta. Toată lumea asociază Ceau, Cinema! în primul rând cu imaginea lubeniţei - nu e grozav asta? (o nouă colaboratoare, care nu a fost niciodată prezentă la Ceau, Cinema!, îmi spunea recent că se aşteaptă ca la festival să se mânânce foarte multă lubeniţă - ceea ce încercăm să facem). Apoi, când am iniţiat festivalul, Timişoara nu mai avea cinematografe, însă comuna timişeană Gottlob tocmai se pregătea să deschidă unul. Aşa că am mers în primii ani şi acolo. Dar pentru ce mai este cunoscut Gottlobul? Exact, pentru cultura de lubeniţă. De altfel, şi în acest an, ca şi până acum, tot de acolo, de la un producător local, vom aduce lubeniţa pe care o vom servi la festival în loc de popcorn.