În spațiul generos și neconvențional al Muzeului de Transport Public Corneliu Miklosi din Timișoara, expoziția marchează traseul unuia dintre cei mai importanți artiști vizuali contemporani. Folosirea cuvântului „România” în titlu este o referință și la tatuajul pe care artistul și l-a făcut în 1993, când participa la Festivalul Zona din Timișoara, într-un gest de afirmare identitară și de angajare critică a acestuia. Dimensiunea socială a artei sale nu este importantă doar pentru biografia artistului, prezența acestuia în spațiul public în cheia artistic-critică atât de personală și autentică este o formă de activism necesar într-un context societal aparent lipsit de repere morale și etice.   

Retrospectiva „1985-2025” este expoziția de la MX - Muzeul Corneliu Miklosi Timișoara, „un roller coaster prin bienale, proteste, ziare, muzee și spații independente”, așa cum apare pe site-ul Asociației Contrasens, organizatorul expoziției. Mi-a atras atenția fotografia postată pe contul de Facebook în care notai, cu referire la expoziție: „Cu lucruri pe care le știți. Cu lucruri pe care credeți că le știți. Cu lucruri pe care nu le știți. La Tramvaie. Timișoara” - un colaj în care steagul României este prezent în diferite ipostaze. Este un rechizitoriu vizual al indecenței, cu materialul „clientului”, al abuzării unui simbol național care în ultimii ani a fost aruncat în derizoriu - discursul public isteric, un patriotism găunos, în fapt un atac instrumentalizat. De ce Retrospectiva la Timișoara?

Dan Perjovschi: Eu am mai multe „colecții” (de vederi, de tricolor, de felul în care România apare în filme, de poze cu țevi de gaz care trec pe fațada caselor, de statui publice oribile, de tablourile din camerele în care am stat prin hoteluri de 35 de ani, de ceasuri tăiate de prin ziare etc). O parte din „colecțiile” astea le expun acum aici. Tricolor e o colecție (de imagini) începută de dinainte de Funar. Am avut tricolorul la Revoluție, pe urma ni l-a luat Vatra Românească, pe urma România Mare l-a pus pe coșuri de gunoi. Noi l-am luat înapoi în contextul protestelor pentru Roșia Montana. Acum ni l-au arestat suveraniștii. Dacă îți pui azi tricolorul pe casa ești AUR. De ce? Cum e asta posibil? Steagul Revoluției din Decembrie și steagul fluturat de rasistul cu pileus e același steag?

De ce Timișoara? Pentru că am fost invitat de o Asociație din Timișoara, nu de un muzeu de artă din capitală. Eu am avut prima prezență artistică la Timișoara în 1991, când încă mai era emoție pe stradă... și după aia odată cu festivalul de performance Zona de la începutul anilor `90 și după aia Bienala Art Encounters de după 2015, am devenit un fel de obișnuit al locului. Dar nu în muzeul din centrul orașului, ci în spații și proiecte alternative și independente, TamTam, Indecis, Triaj sau din alea studențești - StudentFest pe vremuri, iar acum UPT Campus Creativ, Muzeul Corneliu Miklosi. 

La Timișoara expun pe Tramvaie. Am desenat două până acum...

Simbolistica muzeului de tramvaie ca loc de expunere e cumva mănușă pe un întreg parcurs al unui artist vizual preocupat de dimensiunea social-politică a artei sale. Cum este acest spațiu pentru tine, dincolo de simbolistica lui conținută?

Dan Perjovschi: Cum ziceam, eu am în Timișoara un tramvai cu desene despre Libertate, Proclamația de la Timișoara, Punctul 8, Europa, Democrație etc., care se învârte în oraș de prin februarie. Puteam să dau anunț la ziar că Retrospectiva e gata demult și o poți vedea dacă te uiți pe geam…(n.r. râde)!. Asta de acum e al doilea tramvai desenat de mine aici la Timișoara. Primul a funcționat pe tot parcursul anului 2023, când Timișoara a fost Capitală Europeană a Culturii, dar și o perioadă de timp în 2024. Cumva se leagă să expun în „muzeul” Tramvaielor, nu? Bine, muzeul ăsta este un spațiu neconvențional. Enorm. Dar și arta mea e neconvențională. Și poate ocupa spații enorme așa cum este muzeul aflat în portofoliul Centrului de Proiecte. Un spațiu democratic unde se aplică și pe care îl poate ocupa oricine are un proiect Ok. Apropo, eu am fost aici și la Sit and Read - singurul târg de publicații de artiști din România, dar și la aniversarea celebrului festival Zona. Colaborez cu Centrul de Proiecte de ceva vreme. 

La conferința TEX din această vară ai vorbit despre libertate și responsabilitate, alegând titlul provocator „Libertate și banane”. Această metaforă trimite atât la critica monetizării excesive a artei, cât și la simbolul lipsurilor din comunism. Te întreb direct: cât de periculoasă ți se pare nostalgia comunistă și cum influențează ea felul în care creezi ca artist vizual?

Dan Perjovschi: E ceva de speriat. Golden Age. La noi e nostalgia unei societăți pe care n-ai trăit-o, dar în cafteala ta cu neolioberalismul și consumismul de azi aparenta egalitate  de atunci ți se pare cool. Nu frate nu era cool. Aveam toți același Dacii (așteptai pe liste ani de zile s-o cumperi și pe aia), dar unii dintre noi aveau numere mici. Eu nu vreau să ofilesc niciunui tânăr idealul de egalitate și echitate. Dar utopia socialistă a dat-o-n bară peste tot. Toate sfârșesc în dictaturi sau autocrații. Forget it. Hai să ne caftim pentru o societate democratică. Unde fiecare om să fie respectat în stilul lui de viață, în credința lui, în orientarea lui sexuală. Fiecare să aibă un cuvânt de spus. „Libertate și banane” pentru că trăim în epoca exceselor unde o critică socială se vinde cu 250.000 de dolari și se licitează după aia la un milion. Și miliardarul care-o cumpără o mănâncă să arate ce tare este. Nasol cu critica azi. Hap!, te-a mâncat cu ea cu tot. (Cu mult timp înainte de banană, Maurizio și-a lipit galeristul cu scotch de perete.) Eu am avut o banană pe an când aducea taică-miu punga de Crăciun de la fabrică și pe lângă bomboanele alea de brad tari ca piatra mai era vreo portocală sau banană. Banana aia valora cu adevărat un milion! Chestia e că eram trei frați... (n.r. râde) 

De la pereții marilor muzee internaționale, precum Tate Modern și MoMA, până pe străzile Sibiului, acolo unde ai transformat spațiul public prin Ziarul Orizontal, vorbim despre zidul de 30 de metri, cu secțiuni de politic, social și cultural, o formă de expresie artistică, dar și o redefinire a libertății de expresie. Există o limită a exprimării artistice? 

Dan Perjovschi: Limita e dată de responsabilitatea de expresie. Că nu mai există libertate singură, goală și seacă. Pe lângă ce faci, spui, pictezi, există și consecințele la ce faci, spui și pictezi. Altfel creativitatea nu are limite. 

Asociația Contrasens, care organizează expoziția, în prezentarea pe care o face se referă la titlul retrospectivei - România care „reia tatuajul realizat de Perjovschi în 1993, la Festivalul Zona din Timișoara, un gest de afirmare identitară și angajare critică ce a marcat începutul carierei sale internaționale”, o retrospectivă care „propune o punere în oglindă a trecutului și prezentului”. Trebuie să precizăm că Festivalul Zona a fost primul festival de performance din Timișoara și unul dintre primele trei festivaluri de gen din România acelor ani. Ce a însemnat pentru tine acea ediție a Zona din 1993? 

Dan Perjovschi: Enorm. Deși să știi că Stare fără titlu din 1991, adică prima (și singura) mare expoziție națională a tinerilor artiști a deschis pentru mine drumul unor angajări neortodoxe. Bine, eram deja pregătit. Făcusem chestii dizidente la Atelier 35 Oradea unde nu eram deloc în linia culturii oficiale înainte de 1989. Veniți și le vedeți în Retrospectivă. Dar da, când mi-am tatuat România pe braț m-am și eliberat de regimul Iliescu, de mineriade. De brutalitatea concetățenilor mei. Și liber am rămas. De atunci spun, artistic și cetățenesc, ce cred. Spun mereu, și am scris și pe tramvaie, că eu unul nu o să uit niciodată că libertatea mea de artist a început aici, la Timișoara, și niște oameni au trebuit să moară pentru asta. Pentru mine, arta mea și angajamentul meu social nu sunt o glumă. Asta ca să mai dau un răspuns întrebării de ce Timișoara.

Pentru că facem referire la anii `90 când totul era politic, iar politic era mai degrabă sinonim cu a fi prezent/implicat în spațiul public, sinonim cu a fi responsabil, în timp însă „politic” s-a denaturat ca sens, s-a vulgarizat. Cetățeanul a resimțit prezența publică ca pe o povară, un dezgust. Astăzi avem un pesimism generalizat care a și făcut posibilă în timp ascensiunea politică a imposturii ridicată la nivel de marcă socială. Arta ta în schimb a rămas la fel de puternic ancorată în realitate, la fel de critică. Ce se întâmplă cu cetățeanul? Poate arta implicată să îl readucă în simțiri, să-l scurtcircuiteze? 

Dan Perjovschi: Politic e și acum. Ieși sau nu la protest, te implici sau nu, tot politic se cheamă. Da, ai dreptate. Am uitat că pe lângă drepturi avem și datorii. Și dacă întorci capul te poți trezi îngropat în datorii. Șocant este să vezi asta în țări de tradiție democrată, apropo sunt convins că Statele Unite își vor reveni din ocolul asta aurit.. 

CITI(not so)ZEN. 

Cetățeanul trebuie să își descopere cetățenismul sau cum s-o zice. Pe vremuri îți pierdeai libertatea sau viața. Acum eventual slujba. Nu înțeleg de ce lumea tace. Sau de ce țipă unii care ar trebui să tacă... Impostura aproape că acoperă meritul. Uite, eu am fost invitat anul ăsta aici să meditez și desenez despre Proclamația de la Timișoara. Spre surpriza mea cam tot ce scrie în acel document de acum 35 de ani este valabil și astăzi. Poate asta avem de făcut. Să citim Proclamația din când în când. 

De ce „Timișoara nu-i ușoară”? Așa ai desenat pe tramvaiul care se plimbă prin Timișoara, pentru că „Libertatea înseamnă responsabilitate”, pe tramvaiul din Timișoara desenat de tine în 2023. După Revoluție, avem și banane, tone de banane, și multă libertate, dar și o acomodare cu impostura, aproape o simbioză, ceea ce e foarte periculos pentru societatea românească. Un paradox, pe de-o parte deplângem impostura, dar pe de altă parte, cetățeanul pare incapabil să detecteze impostorii și parcă nici nu dorește să facă un efort de a o amenda, deși e atât de in your face. Cum ieșim din această dilemă? Cât Perjovschi avem nevoie ca să pricepem ce ni se întâmplă? Să deschidem ochii.  

Dan Perjovschi: Nu-i ușoară deloc. E o enormă așteptare ca lucrurile, aici, să meargă bine. Să fie armonie etnică. Să fie frumos, curat, echilibrat, cultural ... Să fie model. Niciun oraș mare și dinamic nu e ușor de administrat. Timișoara e și  habsburgică și otomană și comunistă și capitalistă. Evrei, șvabi, sârbi, unguri, romi ... și acum ucraineni și nepalezi. Cum faci? Cum armonizezi toate astea? De când am desenat stâlpii de iluminat de pe linia galbenă a Bienalei Beta și am trecut la pas prin cartiere de care nu știam că există am o imagine mai profundă a acestui organism extraordinar numit Timișoara. Și de când colaborez cu Campus Creativ și ArcHA de la UVT am mai dat de-o Timișoara. Că până atunci o cunoșteam numai din Piața Victoriei sau din Memorialul Revoluției. Ca să zic pe scurt, noi restul țării,sau mă rog, eu, vrem să fie mișto la Timișoara ca să avem o dovadă că se poate. Cred că impostură a fost tot timpul. Și corupție. Și amestec de valori. Acum e mai vizibilă și probabil mai masivă. Machosphere. Frații Tate. Guru. Acum, falsul, pompietrismul, incultura, mitocănia se poate revărsa non stop pe Telegram, Insta sau TikTok. De aia suntem șocați. Pare infinită. Din dorința de democratizare am netezit vârfurile, nu am urcat baza. Am lăsat educația să se ducă dracu și am înlocuit-o cu surogate. Spoiala de cultură, țopisme, fiecare se pricepe și stați să vă spun eu cum trebuie făcut. Suntem experți în toate și în nimic.

Cum mi se spune mie: pai așa poate desena și nepoata mea.  Corect, ea poate, tu nu. Ca să desenez „așa” despre conceptul de „libertate”, pe tramvaiul din orașul tău, prietene, am avut nevoie de 35 de ani de practică și de o mie de expoziții ...