Pe profilul tău din social media ai scris, citându-l pe Bruno Latour, că „obiectele nu sunt niciodată doar obiecte – ne leagă, ne schimbă, își lasă amprenta asupra noastră”. În expoziție există și o lucrare a ta, rochia „Dalia”, despre care ai spus că „nu este doar de privit, ci o rochie-actor, un nod de relații, care mediază între timp, memorie, corp, spațiu și privitor”.

De ce este important să vorbim deschis despre durere, despre pierderea unui copil? De ce tăcerea nu ajută?

Am învățat că tăcerea nu protejează pe nimeni. Tăcerea izolează. În jurul pierderii unui copil se formează adesea un gol de cuvinte, ca și cum, dacă nu vorbim despre ea, durerea ar dispărea. În realitate, tăcerea o amplifică — îi face pe părinți să creadă că sunt singurii care trăiesc o astfel de experiență și că nu există un loc pentru ei în lume. A vorbi despre durere nu înseamnă a o expune, ci a o așeza într-un loc în viața noastră, a-i oferi un limbaj, fie în cuvinte, fie în artă. Când spui lucrurilor pe nume, suferința începe să se miște, să se transforme.

Pentru mine, dialogul deschis despre pierderea unui copil este o formă de responsabilitate comunitară. Nu putem preveni tragediile, dar putem preveni singurătatea celor care le trăiesc.

Platforma și comunitatea „Mame cu brațele goale” s-a născut în 2021, din dorința de a crea un spațiu de sprijin pentru mamele care trec printr-o astfel de experiență. În general, acest subiect rămâne tabu; adesea societatea reacționează cu disconfort, minimalizând durerea pierderii unui copil.

Care sunt adevărurile pe care le-ai descoperit în cadrul acestei comunități și ce te-a surprins cel mai mult în modul în care oamenii se raportează la acest tip de durere?

Unul dintre primele adevăruri pe care le-am înțeles a fost că durerea nu are o formă unică. Fiecare mamă o poartă altfel — unele o ascund în tăcere, altele o transformă în acțiune, unele caută sensul, altele doar o clipă de liniște. Nu există o rețetă a acceptării sau a integrării. Și e în regulă. M-a surprins cât de multă nevoie aveau mamele să fie ascultate fără a fi corectate sau să primească sfaturi. Să spună ce simt fără ca cineva să le grăbească spre „bine”. Am înțeles că acceptarea (nu îmi place să folosesc cuvântul vindecare) nu e un drum drept, ci o mișcare continuă între amintire și prezent, între iubire și lipsă, un adevărat carusel între etapele doliului.

Comunitatea Mame cu brațele goale m-a învățat că din durere se pot naște legături foarte vii, că solidaritatea nu e un cuvânt mare, ci gestul simplu de a rămâne lângă cineva atunci când nu ai nicio soluție de oferit — doar prezență.

Lucrarea ta „Dalia” are la bază un obiect real, rochia cumpărată în timpul sarcinii și transformată ulterior în lucrare artistică prin broderie. În expoziție, privitorul descoperă și alte lucrări încărcate de sens: un ghem din fâșii de rochii purtate în timpul sarcinii, documente medicale precum un CTG care surprinde ultimele bătăi ale inimii unui copil, instalația „Ecografii ale absenței” – unde un senzor de mișcare declanșează voci de copii. Sunt lucrări care tulbură, dar și creează un dialog social despre pierdere.

Cum vezi rolul artei în procesul de vindecare și în facilitarea acestui dialog?

Pentru mine, arta a fost prima formă de respirație după pierdere. Nu am putut vorbi ușor despre ce s-a întâmplat, dar am putut face fotografii, am cusut, am pictat, am reinterpretat alte obiecte (cărți, seringi etc), am transformat absența în prezență. A fost felul meu de a spune ceea ce nu putea fi spus în cuvinte. Cred că arta are această putere unică — de a transforma ceea ce doare în ceva care poate fi privit, atins, împărtășit. În spațiul artistic, durerea nu mai e doar personală, devine o punte între oameni. Când cineva se oprește în fața unei lucrări și spune „mă regăsesc”, se produce un fel de apropiere profundă, o recunoaștere tăcută între două experiențe care se ating. Nu e despre estetică, ci despre legătura care se creează între privitor, artist și povestea din spatele obiectului. Pentru mine, arta nu e terapie în sensul medical al cuvântului, ci un mod de a da formă nevăzutului — de a face loc durerii ca să poată fi purtată mai ușor. În ultimul an, tema pierderii perinatale a fost recunoscută și la nivel legislativ, prin Legea nr. 186/2024, care stabilește ziua de 15 octombrie ca „Zi națională de comemorare a copiilor decedați în timpul sarcinii, la naștere sau până la vârsta de 18 ani”, și prin HG 1260/2024, care oferă părinților dreptul la ședințe gratuite de consiliere psihologică.

Ce efecte crezi că poate avea această recunoaștere oficială în plan real, asupra părinților și asupra societății în ansamblu?

Recunoașterea oficială înseamnă, în primul rând, validare. Înseamnă că statul, societatea, instituțiile spun pentru prima dată, într-un cadru oficial: „Durerea voastră există. Nu este invizibilă.” Pentru mulți părinți, acest gest simbolic are o forță enormă. Până acum, pierderea unui copil era o experiență trăită în tăcere, la marginea lumii, de parcă nu ar fi avut loc. Faptul că există o zi națională dedicată și un cadru de sprijin psihologic transmite ideea că nu mai trebuie să suferi ascuns, că ai dreptul să fii recunoscut ca părinte, chiar dacă brațele îți sunt goale. În plan social, e un pas important spre umanizare — spre construirea unei comunități care nu se teme de durere, ci învață să stea lângă ea. Din punctul meu de vedere, asta este esențial: nu compătimirea, ci prezența. „Rufe puse la uscat într-o zi fără vânt” se va închide săptămâna viitoare.

Dacă ar fi să tragi câteva concluzii – despre acest proiect, despre dialogul cu publicul și despre ceea ce urmează – care ar fi acestea?

Acest eveniment a însemnat pentru mine mai mult decât o expoziție — a fost o formă de întâlnire. Între mame, între privitori, între povești care nu s-ar fi spus altfel. Am văzut oameni oprindu-se, tăcând, respirând altfel. Și cred că asta e tot ce poți spera de la artă: să miște ceva în celălalt. Dialogul cu publicul mi-a arătat cât de mult avem nevoie de spații unde emoțiile pot fi purtate în siguranță. Unde durerea nu e rușinoasă, ci umană. Ce urmează? Cred că urmează o continuare firească — să ducem mai departe conversația, să o deschidem în alte orașe, în alte forme. Pentru că pierderea nu e un subiect care se închide odată cu o expoziție. E o realitate care are nevoie, mereu, de lumină și de cuvânt.

Interviu realizat de Daniela Rațiu, pentru Centrul de Proiecte