TESZT16 a adus la Timișoara spectacole din 15 țări, intervenții în spațiul public, noi parteneriate internaționale și un dialog despre fronturile vizibile și invizibile ale prezentului. Sub tema „Linii de front”, festivalul a explorat relația dintre putere, identitate, grijă, comunitate și spațiul public, iar prin programul FemminiCity a deschis conversații necesare despre participarea femeilor în viața publică și despre orașul privit din perspectiva experiențelor lor. La finalul ediției, am stat de vorbă cu Hunor Horváth, directorul artistic al festivalului, despre culisele construcției unui eveniment internațional, despre rolul teatrului într-o societate polarizată și despre ce rămâne după ce se sting luminile scenei.
Ediția de anul acesta al TESZT16 s-a deschis cu spectacolul „Macbeth”, după William Shakespeare, în regia lui Stefano Tè. Spectacolul este realizat cu sprijinul Institutului Italian de Cultură din București, în legătură artistică cu Teatro dei Venti din Modena. Într-un festival de teatru, orice festival de oriunde, piesa de deschidere setează tempo-ul, nivelul de așteptări, respirația festivalului. Cum se ajunge la o astfel de decizie, în cazul de față pentru TESZT16 – la o piesă de deschidere și nu alta?
Hunor Horváth: Nu am vrut să așez un Shakespeare la intrarea în festival ca pe o garanție de prestigiu. Un titlu mare poate liniști prea repede o instituție: canonul e recunoscut, publicul știe că are în față „o piesă importantă”, totul pare validat înainte să înceapă. Pe mine m-a interesat exact invers. Am vrut ca deschiderea să fie o rană deschisă, nu o decorație culturală. Pentru o ediție numită „Linii de front”, „Macbeth” trebuia să intre nu prin solemnitate, ci prin fisură.
„Macbeth” nu vorbește doar despre setea de putere. Vorbește despre fabricarea ei. Despre felul în care frica cere protecție, protecția cere conducător, conducătorul cere supunere, iar supunerea caută dușman. Când această mișcare devine reflex colectiv, omul nu mai observă momentul în care a trecut de la prudență la violență. Aici stă actualitatea crudă a textului: nu într-o analogie simplă cu un politician sau cu o criză, ci în mecanismul antropologic prin care o comunitate obosită moral poate accepta dominația, dacă dominația îi promite ordine.
Faptul că am deschis festivalul în Uzina de Teatru – UTT a schimbat și mai mult lectura. Nu am vrut confortul clasic al unei săli clasice de teatru, cu curtina și distanță sigură între scenă și lume. Am intrat într-o hală de beton cu memorie industrială, într-un loc legat de fosta platformă textilă a Timișoarei, de Romitex, de războaie de țesut, de producție, de muncă repetitivă, de corpuri consumate de ritmul economic al orașului. Această memorie nu este decor. Există și o memorie a muncii femeilor în această hală. O memorie a cusutului, a țesutului, a gesturilor repetitive, a muncii invizibile care a ținut comunități întregi în picioare fără să intre aproape niciodată în discursul eroic al istoriei. Din acest motiv, o lectură feministă a lui „Macbeth” nu înseamnă să căutăm femeia vinovată în spatele bărbatului violent. Nu înseamnă să lipim o temă contemporană peste Shakespeare. Înseamnă să privim sistemul care transformă vulnerabilitatea în rușine, grija în slăbiciune, corpul în instrument de război și ambiția în virtute publică. Aici se leagă „Macbeth” de TESZT16 și de FemminiCity. Frontul nu este doar pe hartă. Frontul trece prin corp, prin familie, prin limbă, prin frică, prin masculinități agresive, prin femei împinse să repare ceea ce politica și economia distrug. Parteneriatul cu Institutul Italian de Cultură din București și legătura cu Teatro dei Venti au contat tocmai fiindcă nu au funcționat ca un simplu sprijin diplomatic. Au adus o altă etică a lucrului scenic, o altă disciplină a corpului, o formă de teatru fizic și coral care ne-a obligat să ieșim din reflexele noastre. De aceea „Macbeth” a fost deschiderea. Nu pentru că este Shakespeare. Nu pentru că este „mare”. Ci pentru că ne obligă să începem festivalul fără scut. Cu întrebarea cea mai incomodă: ce facem noi, fiecare și împreună, când frica devine politică și puterea învață să vorbească în numele siguranței?
Festivalul Euroregional de Teatru Timișoara, TESZT, un festival de referință pe harta teatrală europeană, cu un portofoliu impresionant de premii și spectacole de teatru, prima ediție în 2008. O longevitate consistentă. Mai mult decât atât, festivalul este un punct nodal între România, Serbia și Ungaria. Cum se simt toate acestea, la „firul ierbii”, „în culise”?
Hunor Horváth: La firul ierbii, TESZT nu se simte în primul rând ca un festival. Se simte ca o rețea de oameni care au ținut legătura ani întregi, înainte ca publicul să vadă afișul.
Anul acesta am avut peste două sute de propuneri la open call. Asta sună frumos într-un comunicat, dar în culise înseamnă responsabilitate. Nu poți citi două sute de propuneri ca pe o listă administrativă. Trebuie să simți ce fel de front deschide fiecare: estetic, social, lingvistic, urban, politic, intim.
În această ediție, parteneriatele internaționale au avut o greutate specială. Institutul Italian de Cultură și relația cu Stefano Tè și Teatro dei Venti au susținut deschiderea prin „Macbeth”. Institutul Polonez din București a făcut vizibilă o linie poloneză foarte puternică, de la „Matriapolis” la „Ragnarok” și „Dolores Imperfecti”, unde maternitatea, corpul, ritualul, revolta și durerea nu sunt teme decorative, ci limbaje scenice. Forumul Cultural Austriac a fost prezent prin „Ora furioasă / Angry Hour”, un spectacol care ia furia femeilor în serios, nu ca exces, ci ca formă de cunoaștere. Dar anul acesta a fost la fel de importantă rețeaua locală. Una dintre mizele mele a fost să nu facem un festival care vine peste oraș, ci unul care lucrează cu orașul. A contat enorm faptul că cele trei teatre de repertoriu ale Timișoarei – Teatrul Maghiar, Teatrul Național „Mihai Eminescu” și Teatrul German de Stat – au fost prezente în aceeași hartă și program de festival. Teatrul Național a fost prezent prin „Bolnavii”, Teatrul German prin „Muntele vrăjit”, iar Teatrul Maghiar nu a fost doar gazdă, ci și instituție care și-a pus propriul corp artistic în joc prin „Macbeth”, „Familia Tót”, „Ruptură” și „Se rezolvă”. Lângă acestea au stat Teatrul Merlin, Opera Națională Română Timișoara, Muzeul Național de Artă, Universitatea de Vest, Direcția Județeană pentru Cultură, Centrul de Proiecte, Faber, Cinema Unirea, Scârț, Visit Timișoara, Aquatim și alți parteneri. (...) O rețea fragilă, concretă, făcută din săli, oameni, tehnicieni, traduceri, încredere și riscuri împărțite. Cele opt zile ale festivalului – cu 36 de spectacole, peste 90 de reprezentații, artiști din 15 țări și peste 20 de spații – au arătat o scară importantă, dar cifrele nu sunt, pentru mine, un trofeu. Ele spun doar câtă muncă nevăzută trebuie să existe pentru ca întâlnirea să pară firească. În culise, asta înseamnă fișe tehnice, transporturi, contracte, supratitrări, traduceri simultane, telefoane date la timp, schimbări de ultim moment, spații care trebuie transformate, curți, foaiere, hale, cinematografe, piețe. Dacă TESZT are longevitate, nu o are pentru că repetă o formulă. O are pentru că a învățat să rămână permeabil. Festivalul trebuie să primească lumea, dar trebuie să lase și orașul să intre în el. Altfel devine vitrină. Iar eu nu vreau TESZT ca muzeu. Îl vreau ca organism: imperfect, obosit uneori, viu, contradictoriu, dar capabil să țină împreună lucruri care în mod normal stau separate.
Teatrul este „viu”, un clișeu, poate, dar real, iar vitalitatea lui se probează și în afara zidurilor – anul acesta, dar și anul trecut, TESZT a ieșit, cum de altfel și spuneți, „din reflexul unei singure săli, să se miște prin oraș și să întâlnească publicuri diferite, inclusiv oameni care nu intră automat într-un teatru”, un fel de test al acestei idei – teatrul viu în afara „casei” lui. Este necesar sau e doar un trend, al unei căutate „mobilități”?
Hunor Horváth: Sigur că poate deveni trend. Tot ce este viu poate fi transformat, la un moment dat, în limbaj de campanie. „Teatrul în oraș”, „mobilitate”, „publicuri noi” – toate aceste cuvinte pot suna bine și pot rămâne goale. Pentru noi, însă, ieșirea din clădire nu este o fotografie cu artiști în piață. Este o decizie mai dură: să rupi confortul casei tale, confortul sălii în care știi lumina, distanța, intrarea publicului, codul de comportament. Sala de teatru protejează. Orașul nu protejează la fel. Orașul întrerupe, amestecă, bruiază, verifică.
De aceea nu mă interesează ieșirea în oraș ca ornament. Mă interesează ca schimbare de raport. Un pieton care se oprește cinci minute în Piața Unirii nu este același tip de spectator ca omul care a cumpărat bilet, a intrat în sală și a acceptat contractul teatral de la început. În spațiul public, contractul trebuie câștigat pe loc. Asta obligă arta la o altă atenție. Nu la simplificare, nu la divertisment facil, ci la claritate fizică, la prezență, la generozitate. Teatrul nu coboară în oraș ca să se micșoreze. Coboară ca să testeze dacă mai știe să atingă oameni care nu i-au promis nimic.
Anul acesta, programul outdoor, instalațiile, „Blind date cultural”, pantomima, circul, marionetele, teatrul de păpuși, jocurile mecanice, spectacolele pentru copii și familii au fost forme diferite de intrare. Unele au fost gratuite, multe au fost nonverbale, tocmai pentru că într-un oraș multilingv limba nu trebuie să fie primul filtru.Piața Libertății, Piața Sfântul Gheorghe, Piața Victoriei/Operei, Piața Unirii, Centrul de Proiecte, Faber, Cinema Unirea, Scârț, UTT, hotelul Iosefin și etc – toate au devenit, pentru câteva zile, praguri de acces. Nu am vrut un festival care cere orașului să vină disciplinat într-o singură adresă. Am vrut un festival care se mișcă prin oraș și întreabă: cine rămâne de obicei pe dinafară?
Pentru un teatru minoritar, acest lucru este vital. Nu pot să aștept ca orașul să ne descopere numai dacă trece pragul clădirii. Trebuie să ieșim în oraș fără să ne cerem scuze pentru identitatea noastră și fără să transformăm arta în decor urban. Trebuie să arătăm că Teatrul Maghiar nu aparține doar publicului maghiar, deși limba maghiară rămâne centrul nostru viu. Aparținem orașului prin ceea ce facem accesibil, prin felul în care traducem, prin riscul de a fi prezenți acolo unde nu suntem așteptați.
Nu locul face teatrul viu. Riscul întâlnirii îl face viu. Uneori acest risc este într-o hală de beton. Alteori într-o piață, într-un cinematograf reactivat, într-o curte, într-un teatru de copii, într-o sală a unei alte instituții. TESZT trebuie să păstreze sala ca spațiu de intensitate și de discurs, dar trebuie să caute mereu și alte intrări. Nu toți oamenii ajung la teatru prin aceeași ușă.
Tema ediției din acest an este „Linii de front”, în cadrul perspectivei de stagiune „Divergențe”. Cum ați construit, împreună cu echipa, ediția de anul acesta? Cât de greu sau ușor a fost?
Hunor Horváth: Nu am construit ediția pornind de la ideea că tema trebuie ilustrată. Asta ar fi fost prea simplu: alegi spectacole despre conflict, pui titlul „Linii de front” și ai senzația că totul se leagă. Pe mine m-a interesat altceva. Unde apare frontul atunci când nu mai poartă uniformă? Într-o familie. Într-un corp. Într-o limbă. Într-o maternitate trăită în oraș. Într-o furie feminină care nu mai acceptă să fie domesticită. Într-un copil care nu are acces la cultură. Într-o fostă fabrică. Într-un teatru minoritar. Într-un ecran de traducere. Într-o sală în care publicul nu mai știe dacă este spectator sau martor.
Procesul de selecție a fost unul de echipă, nu o demonstrație de gust personal. Asta a fost foarte important pentru mine. Nu am vrut ca TESZT16 să fie citit printr-o singură sensibilitate, nici măcar prin curiozitatea mea. Curatoriatul a fost împărțit, discutat, verificat, uneori contrazis. Marketingul, dramaturgia, Consiliul Artistic, producția și colegii care cunosc foarte concret publicuri diferite au lucrat împreună. Szőke Kavinszki András a urmărit în mod special zona de copii, tineret și outdoor. Au contat perspectivele lui Vesna Roșca, Carmen Tărniceru, Száva Enikő, Apolónia Bilibók, Orbán Enikő și ale colegilor din Consiliul Artistic. Nu spun asta ca formulă de reprezentare, ci ca fapt de lucru: tema „Linii de front”, mai ales în relație cu FemminiCity, nu putea fi citită credibil printr-un singur filtru sau după un singur gust.
Linia internațională a fost esențială, dar nu am vrut ca TESZT să fie o expoziție de pașapoarte artistice. În același timp, am vrut ca orașul să nu fie doar gazdă. De aceea au contat toți partenerii și fiecare spațiu. Un festival modern nu mai poate fi doar o instituție care programează spectacole în propria clădire. Trebuie să creeze o infrastructură temporară de colaborare. În Europa, festivalurile puternic curatoriate – fie că vorbim de Avignon, Edinburgh, Wiener Festwochen sau alte contexte – nu sunt relevante doar prin cantitatea de spectacole, ci prin felul în care produc o conversație publică. Noi nu imităm aceste modele. Nu avem același oraș, aceleași bugete, aceeași istorie. Dar vrem să fim în aceeași conversație, cu materia noastră: Timișoara, Banatul, limbile noastre, frontierele noastre, memoria noastră.
A fost greu. Nu vreau să romantizez. Un festival are poezie, dar poezia lui trebuie montată cu șuruburi foarte reale. Trebuie să știi unde intră un camion, unde se montează lumina, cine traduce, cum ajunge publicul, ce faci când plouă, cum protejezi un artist, cum nu suprasoliciți echipa, cum păstrezi sensul când bugetul, timpul și spațiile nu sunt infinite sau clare. Uneori deciziile cele mai artistice se iau într-un tabel. Alteori o idee foarte frumoasă moare dintr-un motiv tehnic, financiar sau contractual. Întârzierea bugetelor de stat și locale a influențat concret ritmul deciziilor. Unii parteneri nu pot bloca date fără contracte ferme. Asta a îngustat cercul unor opțiuni, dar a și obligat festivalul să devină mai precis. Experiența, gustul, ambiția, conceptul și hazardul au lucrat împreună. Nu ideal, dar organic.
FemminiCity a complicat și a clarificat ediția în același timp. Dacă „Linii de front” ar fi rămas doar despre război, polarizare sau geopolitică, exista riscul unei priviri masculine asupra crizei: front, putere, conflict, teritoriu. FemminiCity a schimbat axa. A adus corpul, grija, violența domestică, maternitatea, reprezentarea politică, rușinea, accesul, orașul văzut de femei. A arătat că frontul nu este numai acolo unde se trage. Frontul este și acolo unde cineva nu poate alăpta în public fără priviri ostile, unde trotuarul e prea îngust pentru un cărucior, unde o femeie se machiază peste vânătăi, unde furia este numită isterie, unde decizia publică se ia fără experiența celor care țin viața de zi cu zi în picioare.
De aceea spun că TESZT16 nu a fost construit ca un program, ci ca o țesătură făcută împreună. UTT a adus memoria textilă și industrială. Macbeth a adus anatomia puterii. FemminiCity a adus etica grijii și a violenței ascunse. Parteneriatele europene au adus alte practici. Rețeaua locală a adus orașul înăuntru. Traducerile au deschis uși. Q&A-urile, blogul și podcastul au prelungit spectacolele dincolo de aplauze. Iar echipa, cu toate oboselile și tensiunile ei, a ținut împreună aceste linii. Când toate acestea încep să se atingă, festivalul devine mai mult decât suma evenimentelor lui.
Ai spus de mai multe ori, ca o misiune de credință, că „Nu mă interesează cultura care ne confirmă că suntem deschiși. Mă interesează cultura care ne pune deschiderea la încercare. Un festival devine necesar nu atunci când adună multe spectacole, ci atunci când face vizibil felul în care un oraș se citește pe sine: ce vrea să arate, ce evită, ce a învățat să numească frumos, ce a împins în obișnuință. TESZT - Euroregional Theatre Festival Timișoara & FemminiCity, dacă are o miză, nu trebuie să împace prea repede aceste lucruri, ci trebuie să le lase să se vadă.”. Ce anume ar putea vindeca/face vizibil ediția de anul acesta?
Hunor Horváth: Aș fi atent cu verbul „a vindeca”. Teatrul nu vindecă o societate în opt zile. Nu vindecă violența, nu oprește războaie, nu rezolvă polarizarea, nu repară singur neîncrederea dintre oameni. Mi-e teamă de cultura care își promite prea repede o putere vindecătoare. Devine comodă. Cred însă că teatrul poate face ceva mai modest și mai necesar: poate opri anestezia. Poate face ca anumite lucruri să nu mai treacă neobservate.
Ediția aceasta poate face vizibilă, în primul rând, viteza cu care ne formăm opiniile și lentoarea cu care mai reușim să ascultăm. (...)Teatrul nu produce automat consens. Poate nici nu trebuie. Ceea ce poate produce este o întârziere necesară: acel moment în care nu reacționezi imediat, ci rămâi să vezi. Iar această întârziere, într-o societate care funcționează tot mai mult prin reacție, devine deja un exercițiu democratic.
Poate face vizibilă frica. Nu frica spectaculoasă, ci frica mică, zilnică, administrată politic și economic. Frica de celălalt, de sărăcie, de pierdere, de schimbare, de străin, de minoritate, de femeia care vorbește prea tare, de artistul care nu se supune, de copilul care ocupă spațiu public, de corpul care nu încape în normă. Populismul lucrează foarte bine cu aceste frici. Le dă nume simple, vinovați simpli, promisiuni simple. Teatrul poate complica această simplitate. Nu prin lecții, ci prin prezență.
Poate face vizibilă violența pe care o ascundem sub cuvinte decente. În FemminiCity, violența domestică nu este o statistică rece și nici o știre de seară. Este o voce care tremură, o rușine, o vânătaie, o întrebare pe care nu am pus-o niciodată. Poate face vizibilă și o Timișoară mai puțin festivă decât imaginea ei. După titlul de Capitală Europeană a Culturii, există tentația de a rămâne în limbajul succesului. Dar orașul nu este doar succes. Este și oboseală instituțională, diferențe de acces, fragilitate financiară, memorii industriale abandonate, cartiere care nu ajung în discursul cultural, instituții care trebuie să învețe din nou să colaboreze. TESZT16, cu cele 20 de spații ale lui, cu hale, piețe, cinematografe, foaiere, teatre și instituții partenere, a încercat să nu lase cultura într-o singură vitrină. A încercat să arate orașul ca rețea, nu ca decor.
Dacă există o dimensiune aproape sacră a teatrului, o spun într-un sens complet profan. Nu pentru că scena ar fi sfântă, ci pentru că atenția comună a devenit rară. Să stai o oră sau două lângă străini, fără să îi poți bloca, fără să derulezi mai repede, fără să închizi fereastra, este astăzi un exercițiu democratic. Nu spectaculos, dar profund. Teatrul ne cere să rămânem. Să suportăm ceva împreună. Să nu transformăm imediat totul în opinie.
Asta poate „vindeca”: nu rana însăși, ci reflexul de a o ascunde. După un spectacol bun, nu ești neapărat un om mai bun. Dar poate îți este mai greu să spui: nu am văzut, nu am știut, nu mă privește. Pentru mine, aceasta este o miză reală. Să facem negarea puțin mai dificilă.
Pornind de la teatrul care scoate la lumină pentru a vindeca, pentru a conecta, dar și a corecta dacă este necesar, de a trage un semnal de alarmă, este și FemminiCity – Women for Women, desfășurat între 24 și 28 mai în cadrul TESZT16. Parte din proiectul european „FemminiCity – Network of Cities for Women Participation in Policy Making”. Are legătură înțeleg cu „participarea femeilor în viața publică, corp, grijă, violență, maternitate, democrație și dreptul de a ocupa spațiul public cu demnitate”. Poate fi teatrul o „armă” împotriva violenței?
Hunor Horváth: FemminiCity a fost important pentru noi fiindcă nu a tratat feminismul ca temă de afiș. Într-un context încă destul de conservator, unde cuvântul „feminism” provoacă uneori apărare înainte de ascultare, trebuia să fim foarte concreți. Corp, grijă, maternitate, violență, reprezentare, oraș, politică publică – toate acestea nu sunt capitole separate. Sunt același spațiu de viață. Cine are voie să vorbească? Cine este crezută? Cine poate ocupa o piață, o scenă, o instituție, o masă de decizie? Cine poartă munca invizibilă a zilei și cine apare în fotografie la final?
Nu e o discuție abstractă. România rămâne în partea inferioară a clasamentelor europene privind egalitatea de gen. Nu spun asta ca să transform teatrul în raport statistic, ci pentru că aceste date au consecințe în viața concretă: în timp, bani, siguranță, reprezentare, încredere, acces la decizie. Dacă teatrul nu atinge aceste realități, rămâne elegant, dar incomplet.
„Strada Fericirii 12A” este un exemplu al acestei responsabilități. Spectacolul nu a pornit din dorința de a „folosi” o traumă ca material artistic. A pornit dintr-un proces de ascultare, din interviuri cu femei aflate în situații de violență domestică, prin intermedierea Direcției de Asistență Socială a Municipiului Timișoara. Am lucrat aici într-o zonă sensibilă, unde teatrul trebuie să-și cunoască limitele. Nu ai voie să consumi durerea cuiva ca efect scenic. Nu ai voie să transformi trauma în estetică fără protecție, fără context, fără responsabilitate. De aceea au contat colaborarea cu asistenți sociali, psihologi, instituții și discuțiile cu publicul.
În FemminiCity, teatrul documentar, practicile comunitare și sociale, spectacolul-dezbatere, interviurile și întâlnirile cu publicul au devenit forme de responsabilitate publică. Nu înlocuiesc legea, poliția, protecția socială, terapia, adăposturile sau politicile publice. Ar fi periculos să pretindem asta. Dar pot crea un spațiu în care comunitatea nu mai poate spune atât de ușor: nu am știut. Într-o societate în care multe femei nu raportează violența din frică, rușine, dependență economică sau neîncredere, simplul fapt că o voce este ascultată public poate schimba temperatura morală a unei încăperi.
Miza europeană a proiectului este importantă, dar nu ca etichetă. FemminiCity este un proiect de doi ani, în cinci țări, susținut prin programul CERV. Cuvinte precum cetățenie, egalitate, drepturi și valori pot părea administrative până când le cobori în viața unei femei care nu poate ieși dintr-o relație violentă, a unei mame care nu poate traversa orașul cu copilul, a unei artiste care își transformă furia în formă, a unei comunități care descoperă că trotuarul, banca, scena, microfonul și sala de consiliu sunt toate spații politice. Pentru noi sensul proiectului se verifică aici: ce rămâne în Timișoara după ce festivalul se termină?
De aceea am vrut ca FemminiCity să nu fie un apendice al TESZT. A fost o linie centrală. Într-un festival numit „Linii de front”, perspectiva feministă nu este o completare blândă a temei. Este una dintre cheile cele mai dure ale ei. Dacă privim frontul doar prin soldați, granițe, arme și geopolitică, pierdem jumătate din realitate. Frontul este și în apartament, în corp, în maternitate, în salariu, în bancul misogin, în tăcerea vecinilor, în instituția care nu ascultă, în orașul care nu a fost proiectat pentru grijă.
Aici se leagă și programele pentru copii și familii. Un festival care vorbește despre feminism nu poate ignora condițiile materiale ale participării. Dacă o femeie nu poate veni la spectacol pentru că nu are cu cine lăsa copilul, dacă o mamă este privită ca o problemă într-un spațiu cultural, dacă un program exclude prin oră, preț sau limbă, atunci discursul despre egalitate rămâne incomplet. De aceea accesul, supratitrarea în română, engleză și maghiară, traducerea simultană a discuțiilor, evenimentele gratuite, formele nonverbale și prezența în spațiul public sunt parte a aceleiași politici culturale. Nu sunt detalii.
