Volumul „Arta publică în Timișoara după 1989”, de Andreea Lazea, publicat de Editura Universității de Vest Timișoara, în 2025, în Seria Arte Vizuale, este un volum necesar și care cartografiază într un stil seducător și solid documentat nu doar perioada de după 1989, dar și o istorie întreagă a artei publice. Lansarea volumului a avut loc la Habitat, în spațiul Bastion 1, un eveniment în parteneriat cu Lapsus și Centrul de Proiecte. În interviul pe care ni l-a acordat, Andreea Lazea, conferențiar universitar în cadrul Facultății de Arte și Design a Universității de Vest Timișoara, vorbește despre arta publică, care nu se rezumă doar la memoria trecutului, arta publică poate induce privitorului nevoia de reflecție. Dincolo de reflecție, reacțiile amestecate în ceea ce privește mai „noile” exponate de artă publică din Timișoara, Andreea Lazea precizează că „aceste sculpturi, grație valorii lor artistice intrinseci și datorită generozității mesajului lor, se integrează treptat nu doar în țesutul urban, din care pare acum că fac parte dintotdeauna, ci și, mai important, în harta mentală a locuitorilor orașului.” Cât despre memoria evocată, spre exemplu, din volumul Andreei Lazea aflăm că, spre exemplu, Coloana Ciumei a ajuns la Timișoara, transportată de la Viena pe Dunăre, Tisa și Bega, „amplasată inițial într un spațiu din apropierea Palatului Deschan, proprietate a comanditarului monumentului. Mutată în secolul următor în actuala Piața Unirii”.

Andreea Lazea, am putea porni discuția noastră de la ceea ce precizezi chiar din începutul cărții tale, și anume relația dintre artă și viața socială și politică, deconstruirea practicilor dominante în domeniu pentru construirea unei relații cu oamenii și comunitatea. Spre exemplu, scriind despre „cazul românesc”, despre „eliberarea de un regim socialist totalitar care a modelat vreme de 45 de ani orașele și satele românești, impunându se agresiv”. Cum arăta amprenta aceasta asupra artei publice? Pornim de la premisa că aceste urme încă mai există.

Andreea Lazea: Amprenta regimului trecut asupra orașelor și satelor românești depășește cu mult sfera artei publice, care a putut fi mai ușor primenită, de exemplu, prin eliminarea din spațiul public a lucrărilor care celebrau fățiș valorile comunismului. Însă există încă un număr semnificativ de monumente care au fost realizate în acea perioadă și care sunt, în general, destul de ușor databile în epoca socialistă, prin subiect, prin modul de tratare a temei, prin trăsături stilistice, formale. Multe dintre ele nu au caracter politic (așa cum are, de exemplu, Ostașul român eliberator din Parcul Central), dimpotrivă, un număr semnificativ de sculpturi, aflate adeseori în parcuri, au un mesaj universal. Și ele aparțin vremii lor, dar nu neapărat ideologiei comuniste. Dar, până la urmă, au trecut deja 36 de ani de la Revoluție, nu cu mult mai puțin decât a durat regimul comunist, așadar orice amprentă ar fi lăsat regimul totalitar în arta publică, ea a putut fi de mult absorbită.

Referindu-te la perioada de după 1989, scrii „despre o glorificare a revoluției anticomuniste și spiritualitatea creștină”. Am găsit echilibrul „artei publice”?

Andreea Lazea: Omagierea eroilor Revoluției și regăsirea spiritualității creștine reprezintă doar o parte din efortul artei publice după 1989. Am discutat mult în carte și despre redescoperirea unui trecut ignorat și a unor personalități dezavuate de regimul comunist. Apoi, am remarcat cum programul artei publice începe să se diversifice și să depășească sfera memorială. Acesta cred că este, într-adevăr, un semn al echilibrului. Pentru că arta publică nu are ca unică menire păstrarea memoriei trecutului, ea poate să ne inspire, să ne facă să ne simțim bine, chiar să ne amuze, poate să ne pună întrebări, să ne facă să reflectăm. De fapt, arta publică are menirea pe care i o dăm noi. Într-o societate complexă, pe de o parte orientată spre consum și plăceri imediate, pe de altă parte, chestionându-și constant valorile morale și viitorul, este firesc ca arta publică să fie diversă și pluridimensională.

Dacă vorbim de echilibru, nu pot să nu aduc aminte, de exemplu, de „rezistența” față de o schimbare a paradigmei în ceea ce privește arta publică, și mă gândesc la lucrările „noi”, la un moment dat instalate în spațiul public, cu precădere în zona ultracentrală a Timișoarei, mă refer la lucrări ale lui Virgil Scripcariu, Mircea Roman sau Bogdan Rața, și dezbaterea „fierbinte” creată în jurul lor. Ce spune asta despre noi?

Andreea Lazea: Este natural ca societatea să reacționeze la ceva ce pare neobișnuit, ce se află în afara tiparului monumentului tradițional, care de cele mai multe ori glorifică sau comemorează trecutul. Atât aspectul, cât și subiectul unora dintre lucrări au contrariat. Dar cred că aceste sculpturi, grație valorii lor artistice intrinseci și datorită generozității mesajului lor, se integrează treptat nu doar în țesutul urban, din care pare acum că fac parte dintotdeauna, ci și, mai important, în harta mentală a locuitorilor orașului.

Cartea ta este însă nu doar despre „după 1989”, este și despre „înainte” de 1989. Before and after. Dacă este să ne referim la Banat, despre care scrii că „a avut în general o compoziție etnică eterogenă, reflectând diversitatea etnică și religioasă pe care o regăsim în cadrul Imperiului Habsburgic”, o astfel de istorie este reflectată de/în stilul arhitectonic, spre exemplu, dar în mod sigur și de arta publică. În ce fel?

Andreea Lazea: În primul rând, regăsim mulți reprezentanți ai diverselor etnii din Banat printre personalitățile cinstite de monumentele ridicate în Timișoara după 1989. Dacă mergem, de exemplu, pe Aleea Personalităților, o să vedem că aici sunt omagiați oameni de stat și oameni de cultură de etnie română, maghiară, germană și sârbă. Apoi, avem monumente care sunt ridicate în spiritul tradiției confesiunii catolice, așa cum sunt monumentele de secol XVIII – Sf. Nepomuk, Monumentul Sf. Treime și Monumentul Fecioarei Maria, dar există și lucrări în care recunoaștem mai degrabă o filiație ortodoxă, așa cum sunt unele dintre monumentele Revoluției din 1989. Dar, dincolo de aceste aspecte, cred că diversitatea culturală istorică a regiunii s a tradus, în timp, în diversitatea tematică și stilistică a sculpturii, în bogăția de expresii artistice pe care le regăsim atât în atelierele artiștilor, cât și în spațiul public al orașului.

Pentru că suntem în registrul istoriei de dinainte de 1989, și pentru că suntem atașați de Timișoara și de întreaga ei istorie, citez ce scrii despre „barocul a fost imediat adoptat în Banat de către populația locală, dezvoltând trăsături aparte față de alte regiuni, inclusiv din spațiul românesc” și continui scriind despre Coloana Ciumei, „monumentul din Timișoara, transportat de la Viena pe Dunăre, Tisa și Bega, a fost amplasat inițial într un spațiu din apropierea Palatului Deschan, proprietate a comanditarului monumentului. Mutat în secolul următor în actuala Piața Unirii”. E foarte puternică imaginea aceasta, o și vezi cu ochii minții. Cât de important este acest monument de artă publică? Iar „barocul” despre care vorbești cum a desenat perspectiva?

Andreea Lazea: Monumentele de secol XVIII din Piața Unirii și din Piața Libertății sunt, ambele, foarte importante din mai multe motive: pentru vechimea lor, pentru caracterul lor de document al unei epoci și al unor credințe și pentru valoarea lor tehnică și artistică. Expresivitatea și emoția specifică barocului este armonizată aici cu un tip de sobrietate, de discreție și simplitate. Suntem atât de obișnuiți cu ele, încât abia le acordăm atenție și riscăm să ratăm ocazia de a ne bucura de frumusețea chipurilor și expresiilor, de expresivitatea posturilor, de armonia proporțiilor sau de finețea reliefurilor care decorează părțile inferioare ale monumentelor.

Scrii la un moment dat despre două tipuri de memorie dificil de conciliat, și anume „în Timișoara, două tipuri de memorie dificil de conciliat își găsesc expresia materială în monumente”. Care sunt acele două tipuri de memorie și de ce sunt greu de conciliat?

Andreea Lazea: Cazul punctual al Monumentului Victoria, ridicat în 1853 și dedicat evenimentelor de la 1848-1849, mai precis apărării de către armata imperială a Timișoarei în luptele cu revoluționarii maghiari, monument pe care îl amintesc în carte și care este bine cunoscut în Timișoara, ne arată că în spatele unui eveniment istoric se poate afla o memorie vie și dureroasă, care se transmite în mod organic și care erupe uneori cu putere. Opoziția pe care a întâmpinat o proiectul de restaurare și reinstalare a acestui monument în spațiul public demonstrează că arta publică își poate păstra forța simbolică și poate mobiliza energii sociale și după zeci sau sute de ani.

Felul în care ai construit această carte/cercetare îl poate „fura” pe cititor, pentru că afli atât de multă istorie pe care o legi de Timișoara. Așa cum arăți în subtitlul „Perioada 1918-1945: febra memorială în arta publică”, și precizezi asta în contextul „proaspăt câștigata independență de Imperiul Austro-Ungar și unirea României la finalul războiului româno-ungar 1918-1919 reprezintă contextul care a condus spre explozia creșterii numărului de monumente pe teritoriul României” și precizezi „mai ales pe teritoriul Banatului și al Transilvaniei”. Care este explicația?

Andreea Lazea: În această epocă, monumentul are în primul rând o funcție identitară, arta publică încearcă să îi conecteze pe oameni, să afirme ceea ce îi leagă, ce îi apropie unii de alții pe cetățenii proaspătului stat român. Astfel, sunt vizitate locurile imateriale ale memoriei, pentru a prelua sintagma istoricului Pierre Nora (așa cum este, de exemplu, Mihai Eminescu), și este întărită, simbolic, apartenența comună la statul nou creat. Pentru că regiunea de vest se alătură mai târziu României, aici se simte chiar mai multă nevoie de afirmarea simbolică a identității și unității naționale.

Pentru că încă din titlu precizezi timpul „după 1989”, există așadar și un înainte de 1989, și anume perioada 1945-1989, vorbești despre „artă în slujba poporului sau în slujba partidului”. Cum ai descrie arta publică în Timișoara perioadei totalitare? Previzibilă, relativ variată tematic, insuficientă pentru un oraș de talia Timișoarei. Mi-a atras atenția notația ta despre cercetări anterioare în care ai observat că, de la sfârșitul anilor `60 până în 1989, e o „perioadă bazată atât pe cenzură, cât și pe auto-cenzură”, că funcția „decorativă, recreațională și pedagogică substituie în mare parte funcția memorială”.

Andreea Lazea: Sunt două teme aici, pe care le aș separa. Faptul că societatea a funcționat atât prin cenzură, din partea instituțiilor și indivizilor care aveau exact această sarcină, cât și prin auto-cenzură, pentru că artiștii, indiferent de domeniu, știau deja foarte bine ce pot și ce nu pot spune, ce pot și ce nu pot arăta, este un fapt comun acceptat. Unul dintre primii autori care expune această realitate este Miklos Haraszti. Faptul că funcția memorială a artei publice devine secundară în anii ’70, observație pe care o putem face destul de ușor, uitându ne la tematica lucrărilor de artă publică, îl putem pune în mare măsură pe seama cultului personalității lui Ceaușescu, care nu mai lăsa loc altora, înaintași din orice domeniu, sub reflectoare, fie că vorbim despre spațiul public din localitățile patriei sau de mass-media.

Trecând de borna Revoluției din 1989, în cartea ta scrii despre prezența masivă a sculpturii comemorative, într un fel de efort de recuperare a istoriei, a identității, pentru că, finalmente, arta publică este și o formă de identitate. Am recuperat istoric, cel puțin în ceea ce privește arta publică?

Andreea Lazea: Multe personalități și momente ale istoriei, unele cunoscute, altele obscure, au fost redescoperite după 1989, inclusiv cu ajutorul artei publice și este limpede că societatea a avut nevoie să se reconstruiască pe o fundație solidă. Cu siguranță însă rămân fragmente sau straturi importante ale trecutului în umbră, o umbră din care ar trebui scoase, prin artă sau altfel. Am remarcat, de exemplu, că pe lista din 2009, cuprinzând numele a cincizeci și cinci de personalități care urmau să fie onorate pe Aleea Personalităților, este prezentă o singură femeie. Nu trebuie făcute foarte multe cercetări pentru a afla de existența mai multor femei care au activat în regiune și care au avut contribuții importante în diverse domenii, de exemplu, în educație, în arte sau în jurnalism. Este, pe de altă parte, adevărat că acest tip de justiție prin recuperarea memoriei nu este doar misiunea artei publice și, așa cum am văzut, nu trebuie să fie nici singura sa misiune.