Un premiu este întotdeauna un motiv de bucurie pentru că validează excelența într-un domeniu, ca rezultat al unui efort enorm de muncă și dăruire. Ne bucurăm că Ovidiu Hrin și echipa sa au fost distinși cu IF Design Award 2025 pentru Expoziția „Făurind Transilvania – Oameni și Meșteșuguri”, găzduită de Muzeul Astra din Sibiu. Un premiu prestigios cu atât mai mult cu cât Ovidiu Hrin și echipa sa sunt pe aceeași listă cu prestigioase studiouri de arhitectură din lume - Shigeru Ban (Tokyo), Takenaka Corporation (Tokyo), Ralph Appelbaum Associates (New York) sau BOK + Gärtner GmbH (Berlin).

Sursa foto: Ovidiu Hrin, Synopsismedia

Am văzut fotografii din cadrul expoziției și înțeleg de ce a primit acest premiu. Cu rare excepții, expozițiile despre meșteșuguri au ceva prăfuit. Expoziția permanentă premiată este altceva și probabil de aceea a avut și un ecou internațional pentru că spune o poveste tulburătoare despre meșteuguri și despre rădăcini. Care este povestea din spatele poveștii acestei expoziții?

Povestea acestei expoziții începe cu o provocare: cum să vorbim altfel despre meșteșugurile transilvănene, în special despre oamenii care au perfecționat, adaptat și păstrat aceste tradiții de-a lungul secolelor. Pornind de la conceptul curatorial semnat de Mirela Iancu, ne-am dorit să creăm o experiență interactivă, nu doar o expunere clasică de obiecte.

De la prima vizită în mansarda Casei Artelor din Sibiu, care urma să găzduiască expoziția, am avut senzația că ne aflăm în fața unui „task imposibil”. Spațiul era foarte provocator: mansardă lungă și îngustă, planuri înclinate, nimic paralel — iar timpul, destul de scurt. Cu toate acestea, am pornit la drum alături de echipa Muzeului Astra și am început cu o etapă de documentare minuțioasă: am studiat obiecte din arhiva muzeului, multe poate nu atât de spectaculoase vizual, dar esențiale pentru povestea meșteșugurilor.

Sursa foto: Ovidiu Hrin, Synopsismedia

S-au fotografiat sute de obiecte de arhivă pentru baza de date digitală, am învățat despre textilele imprimate, s-a filmat la Mediaș procesul de modelare al cahlelor de sobă, am făcut o mulțime de drumuri Timișoara-Sibiu pentru măsurat, testat, remăsurat, retestat. O altă provocare a constituit-o urcarea și introducerea panourilor si a elementelor suport voluminoase în mansarda clădirii, pentru care s-a gândit o strategie de intervenție specială și, cu mult noroc, s-au aliniat niște planete... Tot pentru panotaj, au fost gândite și adaptate soluții de prindere invizibile, și minim invazive, dar durabile. Chiar am mai păstrat încă un prototip cu vreo 4-5 variante de prindere a securilor in plan vertical, soluții care l-au neliniștit nopți la rând pe set designerul nostru.

Timpul a fost scurt și s-a lucrat cu o intensitate și cu o viteză incredibilă, și cred că cel mai frumos lucru a fost faptul că toată echipa a dat absolut maximul de entuziasm și efort în acest proiect. Nu aș avea cum să descriu o procedură, a fost multă adaptare, documentare, creativitate, testare, feedback si îmbunătățire pe parcurs, pentru a ajunge la cea mai bună soluție.

Ulterior, am integrat elemente multimedia, proiecții (inclusiv projection mapping), instalații audio, aplicații interactive și un design expozițional care să respecte expectanțele lumii în care trăim dar în același timp să fie funcțional și discret. A trebuit să concepem inclusiv soluții fonoabsorbante, invizibile, deoarece mansarda avea o acustică foarte dificilă. N-am putut interveni masiv în structura istorică a clădirii, așa că am adaptat mobilierul și panotajul pentru a obține atât un aspect estetic, cât și o fonoabsorbanță decentă pentru o mai bună acustică.

Cred că cel mai mare atu a fost echipa care a lucrat la acest proiect. Sunt toți profesioniști care apreciază lucrul bine făcut, perfecționiști, cu experiență semnificativă fiecare în domeniul lui și care nu se sperie când dau de greu sau de imposibil. Care colaborează și dau totul pentru un rezultat remarcabil.

Așa a prins viață „Făurind Transilvania”: o călătorie prin 200 de ani de măiestrie locală, cu accente multimedia și design contemporan, menită să surprindă esența meșteșugurilor, dar mai ales să pună în valoare oamenii din spatele lor. Este, în fond, o expoziție care vorbește despre rădăcini, inovație și despre modul în care tradiția poate fi reinterpretată și prezentată publicului modern într-o manieră captivantă.

Într-o postare pe o rețea de socializare, precizai că împărțiți podiumul cu unele dintre cele mai relevante birouri de arhitectură și design de expoziție culturală, fapt pe care îl consideri o validare, și este într-adevăr, dar te-aș întreba pentru voi ce înseamnă această validare, nu emoțional, ci din punct de vedere profesional?

Este o onoare să ne aflăm pe aceeași listă cu Shigeru Ban (Tokyo), Takenaka Corporation (Tokyo), Ralph Appelbaum Associates (New York) sau BOK + Gärtner GmbH (Berlin), studiouri pe care le admirăm de mult timp. Din punct de vedere profesional, faptul că acest proiect a fost premiat alături de nume atât de relevante în industrie, demonstrează că tot ceea ce am învățat — inclusiv anii de facultate în arhitectură și, mai apoi, experiența practică acumulată pe parcursul celor 25 de ani de activitate în cadrul studioului — își găsește acum validarea.

Sursa foto: Ovidiu Hrin, Synopsismedia

Personal, am studiat arhitectura până în anul patru, înainte să fondez studioul Synopsis, și cred că, până la un punct, școala de arhitectură și profesorii de atunci, m-au ajutat să-mi formez o anumită rigoare, un mod de gândire orientat spre soluții. Totuși, consider că nu o diplomă în sine te legitimează, nu diploma te face designer sau arhitect ci cunoștințele și deprinderile pe care le dobândești și le pui în practică.

Prin acest premiu, se confirmă încă o dată că ceea ce contează cu adevărat este ceea ce știi să faci și cum reușești să aplici, mai ales când te confrunți cu proiecte dificile și situații neprevăzute.

Suntem testați tot timpul de situațiile dificile în care ne aflăm și nu de cele confortabile. Poate că noi, în contextul local, avem mai des ocazia de a exersa găsirea de soluții în situații complicate. A fost o alegere să privesc asta ca pe o oportunitate și să-mi văd de treabă.

Am detectat în postarea ta, în care îți exprimai bucuria legată de acest important premiu, un patriotism de bună factură, chiar dacă acest cuvânt este atât de abuzat în spațiul public, și anume faptul că premiul este o dovadă vie că se poate și că putem face treabă bună la noi în țară. Avem motive să fim optimiști?

Da, cred că avem toate motivele să fim optimiști — sau, mai bine zis, putem alege să fim optimiști. Dincolo de calitatea profesională și de premiile care confirmă munca noastră, pentru mine contează enorm calitatea umană. Am avut norocul să lucrez cu o echipă extraordinară — cei de la muzeu, colegii din studio și toți colaboratorii implicați — care și-au pus sufletul în fiecare detaliu al proiectului. Au dat fiecare ce e mai bun, iar când simți în jurul tău o asemenea energie pozitivă și dorință de a reuși, cum să nu te încarci cu optimism? Până la urmă, faptul că ne confruntăm cu provocări este parte din viață – aceasta înainte să facă parte din ‚procesul de creație’, iar când reușim să le depășim împreună, dovedește că în țara asta putem realiza lucruri extraordinare.

Optimismul îl câștigi atunci când dai totul. Nu ai de ce să ai regrete sau îndoieli dacă ai dat tot. Ăsta a fost și norocul nostru - tot posibilul a fost de ajuns. Nu e ușor, pentru că vine cu multe sacrificii, dar optimismul este un efect al  bucuriei lucrului bine făcut.

În ultimii ani ne-ai obișnuit cu premii pe care le-ai primit în domeniul tău de excelență. Oricât de clișeic ar putea părea, dar ce le-ai spune tinerilor din domeniul tău, și nu doar, aflați la început de drum, mai ales că trăim în vremuri în care presiunea socială este pentru succes rapid și instantaneu dacă s-ar putea: Există scurtături?

Nu! Nu cred că există scurtături în sensul adevărat al cuvântului. Toată această presiune socială pentru succes rapid și instantaneu, dacă o privim mai detașat, nu ar trebui să ne influențeze mai mult decât presiunea pe care ne-o punem noi înșine pentru a ne perfecționa. E firesc să ne dorim reușite și recunoaștere, dar e la fel de important să înțelegem că succesul vine din muncă susținută, perseverență și din dorința autentică de a deveni mai buni. Când ești pasionat de ceea ce faci, nu simți neapărat că te sacrifici—ci, mai degrabă, investești în tine și în viitorul tău.

Succesul vine din muncă susținută, perseverență și din dorința autentică de a deveni mai buni.

Totul e schimbare, și te-aș întreba cum crezi tu că s-a schimbat Timișoara culturală a ultimilor ani?

Unde-i memorie este și uitare. Unde-i uitare este și schimbare. Când reușim să uităm, să ne desprindem de nostalgii, atunci (abia) putem face loc schimbării. Nu există o rețetă pentru schimbare. Dar cred că e important să faci loc (să lași tot timpul un gol) pentru altceva.

Mai cred că este foarte important să lucrăm împreună. Schimbările, oricât de inevitabile, există și se produc, fie că vrem sau nu. Dar, cred că cea mai periculoasă cale este să încercăm să (ne) schimbăm doar de dragul schimbării – Această cale încearcă să păcălească procesul, munca, lecția pe care fiecare dintre noi o învățăm prin practică asiduă. Această cale este, cred eu, periculoasă în orice domeniu și nu o recomand.

Au existat în Timișoara cu adevărat schimbări tangibile la nivel de Patrimoniu? Și aici nu mă refer doar la plăcuțe publice sau la ‚brelocuri’. Au existat cu adevărat schimbări la nivel de cetățean – la atitudinea cetățeanului față de locul în care își duce viața? A ajuns cultura să fie simțită în instituțiile publice sau în serviciile importante cetățenești? - Și aici mă refer la cultura pe care o descoperă fiecare cetățean în cele mai importante locuri din oraș: spitale, școli, gări, stații de transport în comun, parcuri & servicii publice. S-a îmbunătățit (sau doar s-a schimbat) cultura comunicării în aceste locații? Schimbarea nu cred că trebuie să fie un țel în sine – îmbunătățirea în schimb este o valoare demnă de a fi urmată, iar aceasta se face întotdeauna cu cetățeanul în minte... și nu în ultimul rând cu pași mici.

Cultura înseamnă reflexe sănătoase și bune, cultura înseamnă deschidere și lucru în echipă.

Cred cu tărie că suntem pe un drum bun și probabil aceste ‚schimbări’ pe care vrem neapărat să le trăim în cursul vieții noastre își fac treptat locul în viața orașului. Ne ajută mult exemplele bune, ne ajută să fim încurajați (să creștem o cultură a încurajării), ne ajută și mai mult să lucrăm împreună pentru aceleași valori – de fiecare dată țintite mai presus decât propria noastră bunăstare.

Consider că unul dintre cele mai bune rezultate din ultimii ani sunt inițiativele culturale independente, ținute / crescute prin dorința puternică de a încorona aceste valori. Exemple precum Moving Fireplaces, Comunitatea Auăleu, Ecluze pe Bega, Revitalizarea cinematografelor și nu în ultimul rând expozițiile majore organizate de Art Encounters sunt puncte forte care ajută la acea schimbare pe care ne-o dorim cu toții.

Văd mulți independenți și grupuri mici care acum realizează că doar prin colaborare pot să-și vadă moștenirea împlinită, îndeplinită. Acest lucru mă bucură mai mult decât un rezultat tangibil. Conștientizarea faptului că putem fi mai mult împreună este un lucru foarte important și care, cred eu, va da roade în anii care urmează.

Îmi doresc să văd mai multă colaborare, să văd oameni care lucrează împreună pentru un bine comun. O direcție deasupra intereselor sau ego-ului personal.

Mi-aș dori să ne scoatem din sistem discursul intern de „noi vs. ei”. Aș vrea să fim toți timișoreni (nu pieton sau biciclist sau șofer, nu artist, antreprenor sau corporatist etc...)– ăsta este visul meu.

Sursa foto: Ovidiu Hrin, Synopsismedia

Ce înseamnă acest premiu pe care l-ați primit pentru Timișoara?

Pentru Timișoara? Nu știu. Sincer. Și cred că nu știu foarte bine ce înseamnă nici pentru noi sau chiar și pentru mine... Sper totuși ca prin prestigiul distincției și prin faptul că a fost obținut la o categorie extrem de complexă, la concurență cu companii foarte mari de design și arhitectură – să inspire, să dea curaj tuturor celor care nu sunt și nu reușesc să fie motivați de sistemul în care performează.

Cred că ar putea fi relevant pentru școlile de arhitectură și de design în special - ai căror studenți ar putea fi încurajați că se poate - chiar dacă ești un studio micuț din Timișoara. Și așa, poate, în viitor orașul va învăța să beneficieze de performanțele lor și să îi încurajeze să rămână aici și să-și practice cu sârguință meseria. Să-i țină aproape pe oamenii valoroși. Să-i primească.

Ce planuri are Ovidiu Hrin și echipa sa?

Planul este întotdeauna același... Să ne vedem de lucru mai departe.