Potrivit legislației în vigoare, lista CES (Cerințe Educaționale Speciale) include divergențele neuronale sau fizice, deficiențele vizuale și auditive, și aproape orice deviere de comportament sau tulburări de învățare. Prin natura sa, acest termen este de fapt vag, lasând impresia că poate însemna orice. În lipsa unui acord comun, chiar și la nivel european, nu a fost stabilită o definiție exactă a termenului. „Dacă ar fi să ne luăm după lista aia, toți copiii se încadrează în CES. Toți au nevoie de sprijin diferit la învățare, pentru că toți sunt diferiți” declară Andrei Becheru că i-ar fi mărturisit mai mulți prieteni care predau în sistemul de învățământ. E o situație extrem de dificilă mai ales pentru elevii diagnosticați și care ajung astfel să trăiască la intersecția dintre promisiunile legale și realitatea discriminatorie, între greutățile date de stigmatul social și eforturile anevoioase de integrare. Aceștia sunt elevi-problemă, niște excepții de la normalitatea școlară, pentru care mulți profesori nu au nici pregătirea, și uneori nici disponibilitatea necesară de a-i include în sistemul de învățământ.

Pentru Andrei Becheru, această imagine a unei mame și fiice care împart aceeași bancă școlară i s-a părut o metaforă puternică despre fragilitate și devotament, despre expunere și intimitate. În același timp, e o imagine care naște o serie de tensiuni, pentru că mama însoțitor, sau mama-umbră (shadow, în literatura de specialitate), devine un martor involuntar al lecțiilor școlare. E un spectator pasiv care retrăiește orele de matematică, de română sau de specialitate. E o prezență cu care ceilalți copii trebuie să se obișnuiască și pe care profesorii trebuie să o tolereze, într-un grad mai mic sau mare. În cazul unor profesori, apare sentimentul că sunt supravegheați sau că li se contestă autoritatea la clasă. Părintele la ore, ca prezență fizică, poate fi văzut și ca o intruziune în procesul școlar.

O elevă care acasă e mereu înconjurată de câțiva papagali multicolori care i se așază pe umeri în timp ce desenează sau își rezolvă temele. La începutul anului școlar, mama ei avea tendința să vorbească la ore în locul ei, din dorința de a o proteja, desigur. Încetul cu încetul, s-a creat o deschidere reciprocă, barierele sau reținerile s-au dizolvat, iar acum eleva are propria voce. Și-a făcut inclusiv o prietenă, pe o colegă cu care desenează împreună. Dacă la început subiectele ei predilecte erau desprinse din animațiile Cartoon Network, la ultima lucrare cu tema Autoreprezentare, și-a făcut un autoportret cu papagali multicolori pe umeri, inspirată de profesoara ei de specialitate și de seria de autoportrete a artistei mexicane Frida Kahlo, în care aceste păsări, cu culorile și energia lor vibrantă, coexistă cu durerea fizică și cu toate suferințele psihice și emoționale pe care le-a suferit. Papagalii ei și ai Fridei, impregnează frumusețe chiar și acolo unde e multă durere.

În contextul în care multe școli preferă să se dezică de elevii cu CES, cazul acesta aruncă o lumină pozitivă asupra clasei și școlii care au acceptat-o, a profesorilor care au sprijinit-o tacit, dar mai ales a propriei ei evoluții la clasă, a eforturilor ei de a se integra și de a-și face prieteni. Povestea ar putea funcționa și aduce o nouă narațiune, față de cea ideală propusă și implementată de sistemul de învățământ.  În mod evident, un astfel de subiect necesită o abordare discretă, și nu va reprezenta în nici un moment un material de opinie. Andrei Becheru nu va documenta cazul elevei și a mamei sale ca pe ceva exotic, ci își propune să colaborez cu ele și cu Liceul de Arte la construirea unei narațiuni care să le aparțină tuturor. Nu va căuta să le estetizeze durerea și nici să le transforme pe cele două protagoniste în niște eroine ale suferinței, menite să stârnească compasiunea. Rezultatul nu va încălca intimitatea nimănui. Perspectiva lui Andrei Becheru va fi o poveste despre curajul cotidian și despre mici infrastructuri fragile ale compasiunii.

Andrei Becheru este fotograf și co-fondator al colectivului FOC. Activează ca editor și producător în colaborări pe termen lung cu artiști vizuali internaționali și locali, pentru proiecte și publicații de fotografie contemporană.

Responsabilitatea pentru conținutul textelor, fotografiilor și materialelor prezentate pe această pagină aparține exclusiv organizatorului evenimentului. Centrul de Proiecte al Municipiului Timișoara nu își asumă răspunderea pentru acuratețea, veridicitatea sau drepturile de autor aferente acestora.