Expoziția de fotografie alb-negru „E suflet în aparat”, realizată de un medic ATI (Anestezie și Terapie Intensivă), dr. Andrei Jurj, este găzduită la Centrul de Proiecte, Galeria 5, în perioada 27 martie – 5 aprilie. Expoziția propune o incursiune într-un univers marcat de fragilitatea vieții și de tensiunea momentelor-limită.

Termeni precum medic ATI, UPU, medicină de urgență sau sunetul sirenelor pot genera imagini puternice și stări contradictorii. Puțini dintre noi trăiesc în acest univers în care se muncește, se salvează vieți și se devine martor, zi de zi, la fragilitatea existenței. În spatele ușilor închise ale secțiilor de terapie intensivă și urgență, zilnic e o muncă invizibilă pentru cei mai mulți dintre noi, dar esențială: salvarea vieților, în condiții de presiune extremă și responsabilitate continuă. Aici, fiecare zi înseamnă întâlnirea directă cu fragilitatea vieții, iar cei care lucrează în acest spațiu învață să rămână prezenți acolo unde, pentru alții, totul pare imposibil.

Cum se gestionează acest consum emoțional? Cum se face față unor situații extreme, în care viața e pe muchie? Pentru Andrei Jurj, puterea vieții stă tocmai în fragilitatea ei. Cât despre responsabilitatea care apasă pe umerii anestezistului aflat la căpătâiul pacientului, acesta spune că este o „responsabilitate imensă, compensată de momentul în care pacientul se recuplează la starea de conștiență și zâmbește fericit, în lipsa durerii”.

Am urmărit un interviu pe care l-ai acordat cu ocazia expoziției de la Sibiu și am rămas cu, spre exemplu, printre altele, corpul ca o „mașinărie” uimitoare sau despre resursele nebănuite ale corpului uman. Prima întrebare ar fi: ce ai înțeles despre viață în anii de când profesezi această „muncă” atât de dificilă?

Andrei Jurj: Așa cum ziceai și tu, chiar avem niște resurse nebănuite care ies la iveală doar și mai ales în contextul foarte fragil al firului vieții. Specialitatea ATI are 2 componente: cea de anestezie și cea de terapie intensivă. Partea de anestezie este un fel de terapie intensivă pe fast-forward. Resursele de care vorbeam apar în zona de terapie intensivă și, deși ne bazăm pe multă știință, se întâmplă deseori să nu coincidă ce am învățat noi la școală cu ce ne învață omul pe care îl avem pe patul de spital. Poate sună macabru, dar de multe ori știința ne spune că sunt situații incompatibile cu viața, însă aceste resurse ale omului ne demonstrează contrariul, fără ca noi să putem pune degetul pe ce anume s-a întâmplat. Asta ne ține întotdeauna în priză și conectați cu pacienții. Cred că despre viață am învățat că este ca un fir de ață de mărțișor – ață care, luată separat, este compusă din 2 fire subțiri care se pot rupe foarte ușor, însă, odată împletită, devine foarte puternică. Puterea vieții este dată de însăși fragilitatea sa.

Dincolo de protocol: privirea din interior

Linia fină care desparte viața de moarte. Sună grav, dar s-ar putea reduce la asta atunci când ne referim la medicina de urgență. Ca jurnalist am rămas cu o frustrare, iar expoziția ta cumva e despre asta. Mi-am dorit la un moment dat să fac un reportaj despre asta – o zi sau o noapte pe Ambulanță. Nu s-a materializat. Îmi imaginez că, la fel și la terapie intensivă, fiecare metru de spațiu este vital, protocolul este clar, fără prezențe în plus care să încurce. Dincolo de pasiunea pentru fotografie, ce te-a determinat să captezi acele momente în fotografie? În fotografiile tale se simte tensiunea și viața pe muchie de cuțit.

Andrei Jurj: Proiectul acesta s-a născut acum foarte mult timp în capul meu, pe când eram în anul II de rezidențiat și, la un moment dat, era un caz interesant în sala de operație. Pe vremea aceea nu existau telefoane mobile cu cameră foto și a fost chemat fotograful spitalului să fotografieze intraoperator. Mă pasiona fotografia și mi s-a părut fascinant să poți fotografia în sala de operație, în special ideea de a capta și expune privirilor imagini la care, în mod obișnuit, nu ai acces. În același timp, nu am avut niciodată intenția de a arăta „materie brută”. Mi se pare fascinant să pot arăta publicului pe cei care lucrează pentru/„pe” oameni – aceasta este zona de suflet (portrete) din cadrul expoziției, iar zona de „aparat” a expoziției surprinde frumosul ascuns de ochii celor implicați în acele clipe. Fotografiile expuse transmit, de asemenea, emoția și vulnerabilitatea personalului medical implicat în situații medicale extreme, eforturile de salvare și de vindecare a pacienților.

Pandemia și întoarcerea către sine

Înțeleg că pandemia te-a determinat să iei aparatul pe care se așternuse praful încă din studenție. Pandemia ne-a lăsat mai fragili, țesătura socială pare că s-a șubrezit. Care ar fi lecția învățată sau pe care ar trebui să o tragem după pandemie?

Andrei Jurj: Pentru mine, pandemia a fost o perioadă oribilă și cred că a fost la fel pentru toți cei cu care am lucrat pe teren în perioada aia, indiferent de specialitate și domeniu – cred că ar trebui să îi includem aici pe toți cei care aveam atunci permis de liberă trecere în loc de declarație pe proprie răspundere. În acea perioadă, deznădejdea și burnout-ul se jucau de-a v-ați ascunselea cu depresia și am simțit nevoia să mă întorc într-o zonă a binelui, a frumosului, a terapiei prin artă. Așadar, m-am înscris la un curs de fotografie, online, care a durat 7 săptămâni, 2 zile pe săptămână, câte 3-4 ore pe zi, descoperind astfel terapia care mi se potrivește. Lecția pe care am învățat-o în pandemie este că, indiferent cât de neașteptat și brutal ne tratează viața uneori, avem înăuntrul nostru, pe un raft prăfuit, un puzzle al frumosului.

Căutând să înțeleg, minimal, evident, ce presupune medicina de urgență – un adevărat câmp de luptă, citind câte ceva, înțeleg că îți trebuie o determinare de fier ca să poți parcurge anii de studiu, să poți să reziști pe frontul medicinei de urgență, să practici medicina de urgență și să rămâi „întreg”. Mereu la un pas de burnout. Cât despre specialitatea ATI – este procedura medicală complexă care induce o stare controlată și reversibilă de inconștiență, imposibilitate și lipsă a durerii. Anestezistul supraveghează pacientul pe tot parcursul intervenției. Am trecut ca pacient printr-o „anestezie generală”. E ca și cum ceva e decupat acolo, definitiv. Total. Recunosc și teama pacientului de dinainte de anestezia generală, despre care vorbești într-un interviu. Adăugăm la asta și riscurile pe care le implică o anestezie făcută greșit. Ce vede și ce simte anestezistul?

Andrei Jurj: În timpul rezidențiatului, curricula de anestezie durează 3 din 5 ani, pe care i-am făcut în clinica ATI din Timișoara, unde am avut norocul să întâlnesc oameni foarte dedicați acestei profesii, preocupați să asigure viitorul acestei specialități. Ne-au învățat că anestezistul vede tot, că anestezistul are ochi și în vârful degetelor, iar datoria noastră față de pacienți nu se limitează la trupul acestora. Ca medic anestezist, timpul pe care îl am cu pacientul în stare de plină conștiență este relativ scurt, iar provocarea este aceea de a-l convinge să îmi acorde încrederea sa totală, aș zice chiar vitală. Din experiența mea, asta putem obține doar prin sinceritate, deschidere autentică și curiozitate către celălalt. Experiența mi-a demonstrat că umorul pare să fie un anxiolitic foarte eficient.

Ce simte anestezistul? O responsabilitate imensă, care este compensată de momentul în care pacientul se recuplează la starea de conștiență și zâmbește fericit în lipsa durerii. Cum ai spus și tu, și eu cred că anestezia este un moment în care pacientul se decupează – am descoperit asta întâmplător cu un pacient pe care l-am întrebat chiar înainte de a-i administra anestezia ce meserie are și mi-a răspuns că este pompier militar scafandru. Era pentru prima oară când am auzit despre această meserie, mi s-a părut absolut fascinant și am vrut să aflu mai multe, însă anestezia a început să-și intre în rol, iar pompierul militar scafandru a adormit. Rămas în suspans, abia am așteptat să se încheie intervenția chirurgicală, iar când s-a trezit, l-am întrebat „unde?”. El mi-a răspuns simplu: „La Orșova”.

Despre suflet, între știință și intuiție

Nu propun o discuție filosofică, nu e spațiul pentru aceasta, deși medicina de urgență e legată chiar de firul acesta subțire – viața, dar, în toată istoria umanității, căutăm răspuns la asta: ce e „sufletul”? Cele 21 de grame? Expoziția ta se numește „E Suflet în aparat”, iar interpretarea nu e una singură pentru acest titlu. Pentru medici, mai ales cei din medicina de urgență, trupul e sub „observație” zi de zi. Dacă ar fi să dai un răspuns la această întrebare: ce este sufletul, ce ai răspunde?

Andrei Jurj: Acum câteva zile am participat la atelierul de filosofie practică al lui Alex Boca, de la Habitat, care s-a desfășurat sub forma unor dialoguri socratice, la plimbare prin Pădurea Verde din Timișoara. Exercițiul propus a fost de tipul „filosoful pune întrebările, interlocutorul doar afirmă”, iar subiectul ales a fost chiar acesta. Concluzia la care am ajuns, după mai bine de 40 de minute de discuții, a fost că această întrebare poate avea orice răspuns și niciun răspuns. Simt însă că emoția și intuiția sunt părți esențiale a ceea ce poate fi sufletul.

Având în vedere protocolul strict, chiar dacă ești parte a echipei, cum ai reușit să îi faci pe colegii tăi să accepte „intruziunea” aparatului de fotografiat în spațiul „sacru” al medicinei de urgență / medicinei în general? Ce cred după ce fotografiile, iată, există și captează momente de real?

Andrei Jurj: Colectivul din care fac parte este alcătuit din oameni foarte faini și foarte deschiși la minte și la suflet. A fost destul de ușor să îi conving să se lase fotografiați, mai ales că toate fotografiile sunt spontane – niciuna dintre fotografii nu este regizată. Eu am fost discret, non-invaziv, iar ei sunt profesioniști și au continuat să-și facă meseria cu aceeași dedicație zilnică. Reacțiile lor la imaginile cu ei au fost, de asemenea, foarte faine. Majoritatea au fost surprinși să se vadă pe ei înșiși în această ipostază pe care, până în acel moment, nu și-o imaginaseră, nu se gândiseră la asta. Pentru fotografiile din UPU am acceptat provocarea de a capta emoția, care, de cele mai multe ori, apare pe chipurile noastre, fără a fotografia portrete.

Dacă ar trebui să dai un sfat unui student de la medicină, care ar fi acela?

Andrei Jurj: Materia primă a medicinei este omul. Există o bază științifică extraordinar de bogată care stă la baza medicinei, însă fără oameni, slujba noastră nu ar exista. Îmi place tare să fac analogia între medicină și mecanică. Dacă mașinile ar dispărea, mecanicii auto ar trebui să se reprofileze. Dacă, într-o lume ideală și utopică, oamenii nu s-ar mai îmbolnăvi, ar trebui și medicii să se reprofileze sau, mai degrabă, să se întoarcă la pasiunile pe care le-au avut înainte de a păși pe poteca medicinei. Așadar, sfatul cred că ar fi să nu uite că suntem cu toții, în primul rând, oameni. Pacienții noștri sunt oameni, iar noi, „aparatul” medical, la fel. Cred că datoria noastră este să ne îngrijim de amândoi. Și să ne oblojim sufletele cu micile bucurii ale vieții, atât în halat, cât și în hanorac.

Ai făcut studii la Universitatea de Medicină din Timișoara, lucrezi la Sibiu, faci naveta, un ritm de viață pe accelerație. Cum gestionezi viața și profesia?

Andrei Jurj: Greu! Încerc însă să-mi urmez propriul sfat către studentul la medicină. Cât sunt pe drum, folosesc timpul acela pentru bunăstare și curățenie interioară: îmi sun prietenii, mai vechi și mai noi, ascult muzică, podcast-uri interesante sau, uneori, doar șofez în liniște, ca o meditație. Când ajung la spital sunt dr. Andrei, iar când ajung acasă sunt Tata Dudi. Deseori obosit, însă mai liniștit și poate mai inspirat. Încerc să dau un sens timpului petrecut pe drum și să îl fructific, conectându-mă la mine.