Debutul în lungmetraj al Ceciliei Ștefănescu cu filmul „Un loc sigur”, în avanpremieră la Timișoara. A început prin a scrie proză (romanul Legături bolnăvicioase a devenit film în 2006, în regia lui Tudor Giurgiu), scenariu de film (pentru filmul Libertatea, în regia lui Tudor Giurgiu), realizarea unor scurtmetraje. După cum mărturisește, regia de film era proiect definit în mintea ei încă de la bun început, așa că drumul spre regie a fost natural. Un loc sigur a fost bine primit de public, dar și de cronicarii de film. Avanpremiera la Timișoara a beneficiat de prezența regizoarei. S-a spus despre film că expune abuzul, că este, potrivit Films in Frame, „cronica unei disoluții anunțate”. Cât privește tema socială tratată, în general, în filme, Cecilia Ștefănescu crede că „există o tendință, uneori chiar oportunistă, de a face filme pe topicuri sociale, pentru că s-a constatat că ele se bucură de prestigiu. Autorul nu are nicio obligație de a se situa politic sau ideologic”, regizoarea poziționându-se „de partea libertății depline de exprimare, acolo unde fiecare autor exprimă ceea ce vede, aude și îl preocupă cu adevărat”. Despre ce înseamnă să faci film în România, despre filmul „Un loc sigur” sau despre planuri de viitor, în interviul pe care regizoarea Cecilia Ștefănescu ni l-a acordat.

 „Un loc sigur” este un film despre faptul că nu există niciun loc sigur, totul este atât de fluid și de vulnerabil. Spațiul dintre doi oameni este cel mai sensibil loc de pe pământ. Jocul ambiguităților, pictural, prima imagine a filmului, apropierea de țărm, personajele sunt mereu suspendate — pentru că adevărurile nu se spun niciodată, tăcerea, sunetele din fundal — ticăitul ceasului, câinii, greierii, marea, vântul. Dincolo de vulnerabilitate, de tensiunea pe care o resimți că se acumulează din toate pliurile filmului, pentru ca spre final și în final — scena care te lovește în moalele capului, pentru că somatizezi, pentru că te sufoci și nu poți să faci nimic. Nici ea, Lucia (Marina Palii), nici tu, spectator. Un sentiment de frustrare care te covârșește. Finalul doare. Contrastul dintre cele două scene din final, abuzul psihologic, agresivitatea personajului masculin interpretat de Virgil Aioanei, soțul „Luciei”, relația lor ca un câmp de bătălie, o radiografie dureroasă a unui raport inegal, ștanțat cumva social, încă. Se spune adeseori că a vorbi despre „abuz” este o formă de „feminism” agresiv, în cheie peiorativă, însă, social, România stă extrem de prost la capitolul ăsta. Cum e?

Cecilia Ștefănescu: Știu că e greu, complicat, uneori chiar înfricoșător să vorbim despre situații care ne modifică în rău viața, cum sunt depresia, abuzul sau tensiunile din familie, oricare ar fi ea. Mai știu că o persoană care trece prin stări de anxietate sau depresie e o persoană în jurul căreia se creează brusc un spațiu liber, pentru că instinctiv oamenii percep depresia ca pe ceva nefrecventabil, contagios, opusul fericirii și veseliei zgomotoase continue de pe rețelele sociale, și se îndepărtează de cel în suferință, inclusiv pentru a se proteja. Doar că mai știu că e un fenomen care se întinde din ce în ce mai mult, cred că multe femei încă nici nu au apucat să conștientizeze sau să verbalizeze această problemă, pentru că nu li s-a dat răgazul și pentru că multe dintre aceste stări sunt cauzate direct fie de situații tensionate familiale, la care se adaugă presiuni de tot felul ale societății: fii frumoasă, veselă, deșteaptă, cuminte, ascultătoare, muncitoare, mamă bună, soție bună, parteneră sau colegă bună. La un Q&A, cineva i-a reproșat protagonistei mele, Lucia, că nu e nici măcar o amantă bună. M-a pus pe gânduri, m-a tulburat adjectivul ăsta, „bun”. Nu-mi aduc aminte ca vreunui protagonist să i se reproșeze astfel de situații. Un bărbat trist pare un bărbat care trebuie salvat. O femeie tristă „nu e bună”. Suntem necruțători cu cineva aflat într-o suferință mentală tocmai pentru că, de fapt, ne e frică. Și-l biciuim, îl surghiunim, cum pe vremuri erau surghiuniți bolnavii contagioși.

În cheia asta a abuzului expus, cum (crezi că) ajută filmul acesta?

Cecilia Ștefănescu: Cred și sper ca filmul să arate o oglindă în care se reflectă o bucată de realitate. Nu pretind și nici nu cred că un film sau o carte surprind realitatea în integralitatea ei, care oricum e compusă din multe fațete. Dar ce arăt aici e o realitate a unor oameni care, după ce au făcut acest efort de atleți ai lumii libere și liberale, să acumuleze și să atingă un statut social, care își permit să meargă în vacanțe, să cheltuiască, să își ofere gratificații de tot felul, ajung într-un punct în care simt că, deși au jucat după regulile pe care le învățaseră, mai e ceva care lipsește. Eu cred că toți simțim asta și o exprimăm uneori social în moduri mai contondente, vezi momentele când trebuie să votăm sau când există nemulțumiri sociale, sau o exprimăm prin diverse feluri în viața particulară. Există o mare inerție în raport cu schimbările și personajele mele o exprimă în felul în care vorbesc și se poartă. Cred că, dacă ne recunoaștem în vreunul dintre ei, nu neapărat în excesele lor, dar chiar și în certitudinile lor, care pe unii îi duc spre excese, va fi mai ușor să ne temperăm aceste certitudini. Dar e un drum mai complicat și, uneori, un film sau mai multe nu sunt suficiente.

Despre scris, regie și trasee personale

 

„La bază” ești scriitoare. Romanul tău „Legături bolnăvicioase” a devenit film în regia lui Tudor Giurgiu, în 2006. Mă obseda la acea vreme piesa lui Tudor Chirilă, „Zmeul”, care a fost și coloana sonoră. Ai declarat în alte interviuri (te-am „prins” într-unul pe TVR Cultural, dar și cel din Observator cultural) cum că povestea asta cu regia, nu doar cu scenaristica, era în capul tău, așa cam cum sunt uneori lucruri care cresc în noi și pe care trebuie să le urmezi, altfel te simți „înjumătățit”. Scenariul de film este un gen de scriitură mult mai riguros decât proza, romanul. Mi-am încercat norocul la un moment dat cu scenariul Pauker (în coautorat cu Tinu Pârvulescu), ajuns pe lista finaliștilor la Concursul de scenarii HBO în 2015. Înaintea acestei experiențe a mai fost și o colaborare cu MediaPro — cred în 2008 —, un proiect mișto al lor cu echipe de scenariști formate din scriitori, pe Iași, Timișoara ș.a. Criza din 2008 a „omorât” proiectul. Ce vreau să spun cu asta este — cunosc șantierul, e unul mult mai dur decât scrisul solitar, de proză. Dacă ar fi să mă refer la ceva anume care mi-a folosit, ca scriitor, ar fi „economia” pe care o presupune scenariul față de proză, rigoarea și concentrarea pe „imagine” — fără zorzoane. În ce fel te-a ajutat pe tine? Ai părăsit definitiv romanul/proza?

Cecilia Ștefănescu: Mă bucur mereu când întâlnesc autoare/autori care îndrăznesc să intre și în alte zone ale artei, mai ales în arte narative. Sper să mai încerci. Mi se pare o experiență bună chiar și la nivel uman, chiar dacă în urma ei nu iese neapărat ceva concret. Nu am părăsit literatura, dar eu scriu încet literatură, nu sunt o harnică. Am nevoie de o acumulare la început, să-mi cunosc personajele, să mă apropii de ele gradual. Și s-a întâmplat ca, pornind un roman care avea în centru o femeie ajunsă spre ultima parte a vieții, să caut mai mult despre ea decât îmi imaginasem la început. E un roman care aspiră mai multe epoci și prin care încerc să-mi dau răspunsuri implicit și despre perioadele istorice prin care am trecut noi ca țară. Vom vedea ce va ieși. Pentru mine există o demarcație clară între scrisul de scenarii și de cărți, nu le las să se contamineze. Am avut, de când mă știu, din copilărie, un interes pentru zona vizuală, practic cred că am scris și am desenat înainte să fi vorbit…

Revenind la filmul tău „Un loc sigur”, remarcabil la personajul interpretat de Marina Palii — un fel de „golire” de sine jucată fără a fi „jucată”. Spre exemplu, în mersul ei fără țintă, în acea „golire” a personajului, în felul în care își ține mâinile pe lângă trup, străine cumva, mi-a adus aminte de actrița Sandra Hüller în „Zona de interes”. Dacă Marina Palii, în personajul ei, pare „golită” de orice urmă de emoție, de așteptări, Sandra Hüller pare „golită” de orice urmă de umanitate sau jocul ambiguu pe care îl face în „Anatomy of a Fall”. Pe Marina Palii o urmăresc de ceva timp, are o intensitate autentică, nejucată. Ai avut-o în cap pentru rolul principal sau a fost o alegere în urma unui casting?

Cecilia Ștefănescu: Marina a fost aleasă în urma unui casting îndelungat. Nu ascund că, la început, mi-aș fi dorit să lucrez cu o non-actriță, voiam să obțin un efect, care e rar, dar greu de atins, al autenticității trăirii, să suprapun personajul persoanei, să rezulte în urma filmării un happening. Dar timpul scurt și experiențele din casting m-au făcut să mă repliez și m-am oprit la Marina, pe care o văzusem într-un rol complet diferit în „Malmkrog”, dar la care nu mă gândisem neapărat pentru Lucia. În schimb, când am văzut-o, nu atât proba în sine, cât o disponibilitate pentru acea experiență pe care eu o urmăream m-a făcut să o păstrez în minte. Apoi am ieșit și am stat de vorbă. Eu nu sunt genul de regizor care să lase nici actorii, nici imaginea, nici scenografia, costumele, montajul, de fapt nimic, la voia întâmplării sau în decizia altora, am nevoie să mă regăsesc și să-mi regăsesc ideile și convingerile în fiecare strat al construcției complexe care înseamnă filmul. De aceea am abandonat momentan și ideea de a lucra cu non-actori, pentru că mi-am dat seama că am nevoia asta de a controla chiar și cel mai mic gest sau reacție pe care o fac nu doar personajele din planul I sau II, dar chiar și figurația din planul îndepărtat al unui cadru. Până să ajung la haosul și fluxul liber al happeningului cu non-actori, aveam nevoie să pun ordine în lumea asta a Luciei, s-o construiesc fără s-o trădez. În plus, timpul de filmare era foarte scurt.

O altă temă „prinsă” în filmul tău este cea a refugiaților. Chiar și în acel „loc sigur”, care nu e de fapt sigur, lumea violentă își face simțită prezența — grupul de refugiați apare de nicăieri, ca un personaj colectiv fără voce, fără chip, trecând pe plajă. O metaforă. Raportarea personajelor din film la refugiați, proximitatea războiului, tensiunile scot în evidență rupturile din țesătura socială. Am auzit-o pe jurnalista Anne Applebaum, la București, spunând, referindu-se la contextul internațional turbulent și atât de aproape de butonul roșu, că „în prezent, nimeni nu e în siguranță nicăieri în lume”. Există două curente de gândire, cel puțin două, pentru literatură/cinematografie — contextul istoric „trivializează”, e inutil, strică, versus necesitatea pentru film a unui frame politic/social. Filmul ca mesaj, ca manifest. Unde te situezi, din acest punct de vedere?

Cecilia Ștefănescu: Cunosc discuțiile, ele au aprins și spiritele de anul acesta la Berlinală, dar discuția e veche. Mă situez de partea libertății depline de exprimare, acolo unde fiecare autor exprimă ceea ce vede, aude și îl preocupă cu adevărat. Azi, în cinematografie, există o tendință, uneori chiar oportunistă, de a face filme pe topicuri sociale, pentru că s-a constatat că ele se bucură de prestigiu. Doar că, dincolo de aceste subiecte, mai e important și ce spui, cum spui și din ce loc observi. Eu aleg să văd beneficiul acestui tip de demers, anume că el pune reflectorul pe zonele fără glas ale lumii, pe probleme dureroase ale societății, aduce în prim-plan povești care altfel poate că nici nu ar fi auzite. Și asta e partea bună. În rest, autorul nu are nicio obligație de a se situa politic sau ideologic. Vestea bună e că, și atunci când crede că nu o face, tot o face, pentru că, indiferent dacă facem filme despre războiul din Gaza, despre căderea comunismului sau despre Ștefan cel Mare, tot din lumea de azi, de acum vom spune povestea, cu bagajul nostru de informații, din prisma propriei educații, convingeri, deci, la final, tot un statement politic va ieși, oricât de mult am evita. Ce cred că ar trebui să evităm sunt condiționările. Un artist trebuie să cerceteze, să-și asculte vocea din cap care îi indică unde e principala neliniște pentru el. Și pe ea s-o urmeze. În film, pe refugiați, chiar dacă i-am plasat în planul trei — pentru că nu era povestea lor —, îi simt mai aproape decât pe orice alt personaj, tocmai pentru că simt aproape această posibilitate, să fim și noi, așa cum spunea Anne Applebaum, la rândul nostru în postura de a ne lua într-un geamantan ce considerăm noi mai de preț și a ne căuta un loc sigur. Sper să nu se întâmple, dar aerul ăsta de neliniște istorică bate azi puternic prin Europa.

Despre cum se face film în România

Să realizezi în România un film de lungmetraj este o întreprindere extrem de laborioasă, frustrantă, presupune o imensă cantitate de nervi de oțel. Cum a fost și când ai răsuflat ușurată?

Cecilia Ștefănescu: Nici acum nu răsuflu pe deplin ușurată. Poate ar merita o discuție mai amplă despre felul, uneori de-a dreptul haiducesc, în care se realizează filmele în România. Pentru că, sub umbrela bucuriei că poți totuși face film, ne aruncăm deseori în efortul ăsta complet neechipați psihic și, deseori, nici financiar. Multe filme pornesc în ciuda faptului că au bani mai puțini decât le-ar trebui. Așa am pornit și noi, cu stresul că, la orice schimbare neașteptată, am fi putut rămâne fără film. În efortul ăsta descoperi și multă solidaritate, dacă ai noroc să ai o echipă bună, dar descoperi și limitările. Ca să fac o paralelă, poți câștiga o dată un Grand Slam în fața vreunui mare campion dacă ești talentat, dar ai un echipament cumpărat din piață. Dar nu poți să trimiți o generație de sportivi subechipați și subnutriți pe o piață care devine din ce în ce mai competițională.

După ce ai pus punct, nu mai poți reveni, în film. E ceva ce ai schimba în film, dar evident nu se mai poate? Nu mai poți interveni cum ai putea într-un roman, cel puțin la a doua ediție, sau în teatru, la fiecare spectacol. Cum gestionezi asta ca regizor de film, venind din „literatură”? Când sau cum știi că ai pus punct?

Cecilia Ștefănescu: În primul rând, există limitările de buget, nu poți sta la nesfârșit în studioul de montaj sau de sunet, nu poți filma mai mult decât ai bani, nu poți închiria echipamente, angaja oameni etc. Așadar, ești mereu contra cronometru. Sigur, cu unii colaboratori, în baza unor înțelegeri informale sau a unei prietenii, lucrezi mai mult decât prevedea cadrul contractual, cu alții, nu. Dar înțeleg perfect, dacă ar răspunde fiecărui autor care vrea să-și monteze sau să construiască sunet la nesfârșit, ar ajunge în faliment.

La Cinema Victoria din Timișoara, avanpremiera filmului într-un cinematograf reabilitat. În România, există o acută lipsă de cinematografe, de programe educaționale. Nu este o chestiune de „entertainment”, cultura cinematografică/vizuală este una esențială, așa cum este cultura/educația în general. Eforturile pentru consolidarea acestei educații vizuale/cinematografice sunt minime, aproape inexistente, mă refer la sistemul educațional. Zona independentă nu poate însă suplini ceea ce sistemul educațional trebuie să facă în ceea ce privește strategia asta atât de vitală. Ce ne facem? Asta e o întrebare în genul drobului de sare.

Cecilia Ștefănescu: Știu problema, o știm cu toții, e una foarte dureroasă și îngrijorătoare și, din păcate, în loc să vedem o ameliorare, vedem, din contră, o înrăutățire a situației. Zona politică manifestă deseori un dispreț aproape inconștient față de educație, cultură, cercetare, exact acele domenii ale căror rezultate poate nu se văd imediat, dar solidifică o societate, îi asigură viitorul. Felicit Timișoara și alte orașe care au conservat, reabilitat sau chiar construit cinematografe destinate filmului de autor. Dar, dincolo de asta, e important să creăm un culoar prin care acest efort să fie continuat și după ce filmarea se va fi încheiat și filmul se duce spre public: de la cinematografe până la ce e cel mai important pentru mine, anume formarea unui public mai larg, prin educația cinematografică în școli și licee. Această educație nu face doar ca banii investiți de stat și care se duc spre susținerea producției unui film să aibă o finalitate concretă, societală, dar e un bun vehicul de împăcare socială. În plus, ar avea și un efect de antidot față de bombardamentul îngrozitor de imagini la care sunt expuși copii, adolescenți, adulți, de la rețele sociale până la spațiul public. Ne-ar face să ne raportăm diferit, inclusiv social și politic, la anumite mesaje. Și ar ajuta, sunt sigură, la o mai bună înțelegere și o recuperare a unei anumite identități naționale a cărei pierdere azi par să o deplângă unii cetățeni.

Ce proiecte cinematografice ai în plan?

Cecilia Ștefănescu: Am terminat un scenariu care are ca protagonistă o fată de 16 ani dintr-un mediu așa-zis rural. Dar spun așa-zis pentru că, în urma documentării, mi s-a confirmat bănuiala că, de fapt, vechile demarcații dintre rural și urban nu mai funcționează, ce funcționează în continuare sunt diferențele de clase sociale și ele, cu modificările lor, mărcile de ieri ale sărăciei azi nu mai sunt valabile, un om poate să nu aibă acces la resurse de bază, dar să fie conectat încontinuu la TikTok, de exemplu. Și, în jungla asta teribilă, am luat-o de mână pe această fată și am mers cu ea o bucată de drum. La final, nu doar că mi s-a făcut frică, dar am rămas recunoscătoare pentru șansa, adevăratul privilegiu de a mă fi născut într-un mediu sigur, chiar dacă, în jurul nostru, lumea era și pe atunci complet ostilă.