Regina Damian locuiește în Timișoara de opt ani, dar s-a născut în Turkmenistan, iar în copilărie s-a mutat împreună cu părinții în Rusia. După terminarea studiilor, în anul 2017, s-a stabilit în Timişoara. Regina Damian este prezentă în spațiul public și cu proiecte cu o puternică dimensiune socială,  precum, „Out of The Box”, anul acesta la a doua ediție, și în care a implicat deținuți din cadrul Penitenciarului Timișoara. În 2022, a fost prezentă în spațiul public cu instalația artistică „Bullets and Love”, ca reacție la invadarea Ucrainei de către Rusia și impactul devastator asupra destinelor oamenilor din acea țară, sau instalația
artistică „Taken Away”, pe tema dezrădăcinării. De ce a simțit că are o nevoie imperioasă să se exprime artistic față de acest război? Regina Damian declară că a simțit doar că e o obligație morală: ”Și încă cred că arta e cel mai bun mod de a ajunge la oameni — de a le atinge inimile, de a ridica întrebări și, poate, de a schimba câte ceva în bine. Poate puțin, dar sincer.” Cât privește „Out of the Box”, aflat la a doua ediție, pentru Regina Damian cea mai importantă concluzie a proiectului este legată de dreptul la a doua șansă. Aproximativ 60 de persoane, din ambele ediții, au avut ocazia „să își descopere și să își exprime potențialul creativ — să învețe lucruri noi, să-și provoace imaginația și, mai ales, să se adreseze publicului larg fără teama de a fi judecați.”

Ca artist vizual, ești prezentă constant în spațiul public prin proiecte și expoziții, atât personale, cât și colective. Unele dintre lucrările tale investighează explicit dimensiuni sociale și politice. Un exemplu este instalația „Bullets and Love”, prezentată în cadrul celei de-a șasea ediții a Timișoara Refugee Festival, în 2022. Instalația prezenta o mașină încărcată cu obiecte esențiale pentru o familie nevoită să părăsească o țară aflată în război — în acest caz Ucraina — obiecte care au generat un impact emoțional puternic în spațiul public.
În analiza practicilor artistice contemporane, se disting adesea două direcții: arta ca formă estetică și arta ca poziționare sau comentariu social și politic. Cum se poziționează practica ta artistică în raport cu aceste direcții?

Mulțumesc mult pentru interes și pentru felul în care ai privit proiectul. Mă bucur tare că „Bullet and Love” a rămas în memorie — pentru mine a fost o lucrare făcută într-un context emoțional puternic, dar și cu multă luciditate.
Legat de întrebarea ta, nu cred că toată arta e o declarație politică. Și e foarte bine că nu e. Există artiști care vor pur și simplu să creeze frumosul, liniștea, ceva plăcut ochiului — și e perfect în regulă. Arta poate fi un spațiu al reflecției sociale, dar poate fi și un loc de refugiu.
Eu, la început, eram mai aproape de zona asta: să aduc ceva frumos, curat, care să echilibreze puțin toată agitația lumii. E deja destulă ură, scandal și conflict în jur, așa că e normal să vrei să creezi opusul. Uneori e o alegere conștientă, alteori e o formă de protecție.

Ai realizat și instalația „Taken Away”, împreună cu Lucian Turcu și cu participarea unor refugiați ucraineni, pentru a marca doi ani de la declanșarea războiului din Ucraina. Cum au fost resimțite în spațiul public aceste intervenții artistice și ce tip de efect consideri că pot genera în contextul orașului Timișoara?

Da, acea instalație a avut un destin… interesant. Spre final, oamenii au început să o „deconstruiască” singuri — nu au mai rămas jucăriile. În timp am învățat că, atunci când expui în spațiul public, te expui și tu: la reacții bune, dar și la vandalizare, la neînțelegeri. Face parte din proces.
În Timișoara, ca peste tot, am văzut toate tipurile de reacții — unii oameni au simțit cu adevărat durerea din spatele lucrării, alții au reacționat cu agresivitate sau pur și simplu au rămas indiferenți. E normal.
Eu nu mi-am propus să măsor impactul. Nu despre asta era. Am simțit doar că e o obligație morală să o fac. Și încă cred că arta e cel mai bun mod de a ajunge la oameni — de a le atinge inimile, de a ridica întrebări și, poate, de a schimba câte ceva în bine. Poate puțin, dar sincer.

Biografia ta cuprinde repere culturale și geografice diverse — Turkmenistan, Rusia, iar din 2017, Timișoara. În ce fel influențează această experiență transnațională felul în care privești lumea și relația cu comunitățile în care trăiești și lucrezi?

Regina Damian: Am trăit și am călătorit în mai multe țări decât cele menționate — și, sincer, aș recomanda oricui experiența de a cunoaște locuri și culturi diferite, oameni cu mentalități, comportamente și moduri de viață diverse. Toate acestea te fac să înțelegi cât de frumoasă este planeta și cât de uimitori pot fi oamenii, fiecare în felul lui.
Călătoriile te îmbogățesc nu doar cultural, ci și spiritual. Îți lărgesc orizontul și te învață să accepți că nu totul e despre tine și că nu toți trebuie să gândească la fel. Asta te face mai tolerant, mai empatic, mai uman. Te ajută să te desprinzi de gândirea limitată și să cauți frumosul în lucruri simple.
Sunt foarte recunoscătoare pentru felul în care s-a construit viața mea — faptul că nu am crescut și trăit într-un singur loc m-a format profund și mi-a dat libertatea de a privi lumea din mai multe unghiuri.

Nu toată Rusia e rea, nu toți rușii sunt dușmani. E important să facem diferența între oameni și sistem, între individ și putere.

Într-un interviu anterior ai afirmat: „Nu toată Rusia e rea, nu toți rușii sunt răi și dușmani.” În contexte tensionate, generalizarea devine o reacție socială frecventă. Ce consideri că este important de reținut atunci când se discută despre identitate, responsabilitate și apartenență?

Cred că ar trebui să înțelegem exact ce am spus și atunci — și simt la fel și acum. Nu toată Rusia e rea, nu toți rușii sunt dușmani. E important să facem diferența între oameni și sistem, între individ și putere.
Știu că, atunci când lucrurile sunt tensionate, e ușor să generalizăm. Când durerea e mare, tindem să punem etichete. Dar tocmai atunci trebuie să ne amintim de partea umană. Eu am trecut prin toate stările — rușine, frustrare, neputință — dar și iubire, empatie, compasiune.
Cred că poți condamna răul fără să urăști oamenii. Pentru mine, asta e esența: să rămâi om chiar și când e cel mai greu. Eu aleg să văd oamenii, nu politica.

În contextul unor incidente recente de natură xenofobă în spațiul public din România și având în vedere diversitatea culturală a Timișoarei, cum poate fi înțeleasă relația dintre alteritate și comunitate? Ce rol poate avea artistul în acest tip de dialog social?

Tensiunile au fost, sunt și, din păcate, vor rămâne. Poate nu le putem opri, dar ele ne ating — mai ales pe cei care simțim mai intens lumea din jur. Eu am fost „străină” de mai multe ori în viața mea. Știu cum e să fii privit cu suspiciune, să fii numit „venitură”, să simți că ești judecat doar pentru că ești altfel. E un sentiment care doare adânc. Chiar și acum, când vorbim despre asta, simt cum mi se strânge inima. E o durere care nu trece, doar o înveți să o porți.
Nu am făcut o lucrare direct despre acel incident rasist, dar am trăit ceva asemănător în momentul în care am aflat de uciderea unei tinere femei, împușcată în timp ce își ținea copilul de mână. Am rămas blocată, cu un amestec de furie și neputință. Și atunci am simțit nevoia să pictez. Așa s-a născut lucrarea „The Light cannot be taken even by force”.
Pentru mine, acel tablou e o formă de protest și, în același timp, de speranță. E despre faptul că nimeni nu are dreptul să decidă soarta altuia, să-i ia viața sau demnitatea. E ceva ce nu pot accepta, ceva fundamental inuman.

Cred că e datoria artistului să meargă mai departe, să creeze fără opriri, chiar și atunci când e trecut cu vederea.

Schimbările sociale și politice influențează adesea climatul emoțional colectiv. În ce măsură aceste tensiuni se reflectă sau modelează procesul tău artistic?

Cred că pentru un artist totul poate fi un catalizator. Mă întrebi despre tensiuni sociale, despre schimbări politice — și da, toate acestea ne influențează, inevitabil. Dar nu sunt singurele mele preocupări.
Pe mine mă interesează și schimbările mai mici, tensiunile invizibile, cele care se petrec în oameni, în interior. Nu doar marile crize sau conflicte globale, ci și cele personale — acele transformări subtile care ne definesc.
Nu toată arta mea e despre politică, dimpotrivă. Multe lucrări pornesc din felul în care văd eu lumea, din emoții, trăiri, detalii aparent mărunte. Aș spune că artistul nu este doar un receptor al schimbării, ci și un catalizator al ei — cineva care transformă energia din jur în ceva care poate mișca, atinge, schimba.

Proiectul „Out of the Box”, ajuns la a doua ediție, a implicat persoane aflate în detenție în sistemul penitenciar. Care sunt concluziile rezultate din acest proces și ce relevă ele despre rolul artei în contextul reintegrării sociale?

Cred că cea mai importantă concluzie a proiectului Out of the Box este legată de dreptul la a doua șansă. Aproximativ 60 de persoane, din ambele ediții, au avut ocazia să își descopere și să își exprime potențialul creativ — să învețe lucruri noi, să-și provoace imaginația și, mai ales, să se adreseze publicului larg fără teama de a fi judecați.
Pentru mulți dintre ei, a fost un pas imens. Să te expui în fața celorlalți, să-ți arăți vulnerabilitatea, e un act de curaj. Și cred că arta oferă exact acest spațiu sigur — te lasă să vorbești metaforic, fără presiune, fără frica de respingere. Ei au demonstrat dorință de schimbare, deschidere, curaj. Pentru mine, asta a fost dovada că arta poate fi un instrument real de transformare umană, nu doar o formă de expresie. Out of the Box mi-a confirmat că arta nu este un privilegiu, ci o nevoie profund umană — o formă prin care putem reconstrui legătura cu noi înșine și cu ceilalți.

În proiectele tale apare constant un interes pentru contraste, dualități și complexitatea naturii umane. În acest sens, poate arta deveni un mijloc de înțelegere a lumii sau funcționează mai ales ca spațiu în care întrebările rămân deschise?

Cred că da — arta ne ajută să înțelegem lumea. Dar nu garantează înțelegerea completă, și nici un rezultat imediat. De multe ori, momentul acela de înțelegere e trecător: oamenii văd, simt ceva, apoi pleacă și uită. Și poate e firesc.
Uneori mă întreb și eu: dar eu înțeleg lumea? O înțeleg bine? Sau deloc? Sunt momente de frustrare profundă, când am impresia că tot ce fac e în zadar. Apoi îmi revin și continui. Cred că e datoria artistului să meargă mai departe, să creeze fără opriri, chiar și atunci când e trecut cu vederea.
Apropo, nu închei anul cu Duality of One — urmează să expun o nouă instalație în noiembrie, creată special pentru Timișoara Refugee Art Festival, ediția a 9-a. În paralel, lucrez și la alte proiecte colaborative, printre care unul cu Asociația Teatru pentru Tine, unde sunt scenograf. Așa că, până la urmă, cred că arta e poate cel mai sincer mod în care încercăm să ne apropiem de sens — chiar dacă nu îl prindem niciodată complet.