Proiectul va consta în realizarea unui ciclu de poeme despre locuitorii Timișoarei, mai precis un număr de cel puțin 30 de poeme-portret. Fiecare text va avea ca subiect câte o persoană reală, provenind din cele mai diferite medii. De la vatmani la profesori, de la barmanițe, IT-iști, ingineri, pictori, scriitori, până la medici etc. Poemele-portret le voi scrie după ce mă voi întâlni față către față cu fiecare dintre persoanele care vor deveni personaje, având deja conturată o listă de nume pe care le voi contacta, listă pe care sunt gata să o mai completez sau modific cu recomandări primite pe parcurs.
Așadar, subiectele textelor mele sunt oameni pe care îi cunosc, pe care urmează să îi cunosc și pe care îi voi cunoaște și mai bine în procesul de documentare. Scopul meu este unul singur: să îi descriu cât mai fidel și mai îndeaproape, cu mijloacele poeziei, să îi surprind în esența lor. Mă interesează să aflu și să descriu felul cum se raportează la imediat, pornind de la traiul cotidian și viața orașului, până la viziunea mai amplă despre viață, iubire și moarte. Stilul poemelor mele este unul mai degrabă narativ, aproape jurnalistic aș putea spune, punând accent în special pe relatarea directă și mai puțin pe figurile de stil. Evitând ”zorzoanele” și alte lesturi care ar îngreuna transmiterea mesajului, scriitura mea, direct la țintă.
Ca tehnică, în poezie utilizez cu precădere tehnica versului final, ca un punch-line, care vine ca o surpriză și poate răsturna povestea construită până atunci, punând-o într-o cu totul altă lumină, cea adevărată. Una peste alta, textele mele sunt cât se poate de accesibile, reliefând tema prin câteva trăsături bine conturate și întorsături de frază plasate acolo unde trebuie, mai ales la sfârșit, pentru un impact maxim. Pentru că un final deschis înseamnă că poemul se continuă în mintea cititorului, îi dă de gândit și îl provoacă să îi găsească rezolvarea, să îi dea singur de capăt după cum i se potrivește.
Pentru a obține povestea ce stă la baza poemului folosesc tehnica interviului, a discuției relaxate, dar cuprinzătoare, de natură să scoată subiectul din zona de confort, să-i redea cât mai fidel frământările interioare și să pună în evidență unicitatea fiecăruia, cu nuanțele aferente.
Ulterior scrierii, voi susține un eveniment în localul Reciproc unde voi expune la modul direct aceste poeme-experiențe de viață celor prezenți, obținând un feedback imediat și intrând într-un dialog pe marginea textelor mele, dialog de natură să pună în paralel poemele cu experiențele publicului și să reliefeze atât punctele comune cât și diferențele. Mai mult decât atât, le voi propune celor prezenți la eveniment să îmi povestească despre ei și, pe baza celor relatate, să le scriu pe loc câte un portret. Această parte am denumit-o Poeme Reciproce.
Alexandru Potcoavă s-a născut într-o familie central-europeană cu rădăcini elvețiene, germane, maghiare, evreiești și românești, cu strămoși care s-au stabilit în Timișoara în urmă cu peste o sută de ani. Pe lângă istoria ”mare”, oficială, a propagandei, manualelor și statisticilor din diferite regimuri politice, Alexandru Potcoavă declară că a avut acces și la istoria ”mică” a locului, trăită la firul ierbii, pe propria piele, povestită uneori în șoaptă, între patru pereți. Scriitorul consideră că istoria ”mică” în general e prea puțin cunoscută sau de-a dreptul ignorată, intenționat sau nu, de mainstream. Dar cu atât mai vie, mai plină de nuanțe și mai pertinentă.
Alexandru Potcoavă a început să scrie tocmai pentru a le da acestor oameni o voce, una pe care n-au avut-o până acum și care e posibilă doar printr-un intermediar, adică literatura. Poeziile și prozele lui sunt centrate pe destine individuale, aparent mărunte și insignifiante, dar care puse laolaltă redau adevărata viață a orașului și, prin extensie și conexiuni, a Europei de ieri și de azi. Scriitorul și-a găsit mereu subiectele de scris din aceste mici istorii și va continua să ilustreze în textele sale realitatea oamenilor din jurul, făcând permanent naveta între underground și aboveground.
